În cadrul acestora, dependențele digitale sunt tratate, în unele situații, medicamentos, asemenea celorlalte dependențe comportamentale, dar mai ales cu ajutorul terapiei cognitiv-comportamentale pentru dependența de internet: CBT-IA (Cognitive Behavior Therapy for Internet Addiction). În cadrul ședințelor de acest gen, terapeuții încearcă să îi ajute pe dependenți să înțeleagă gravitatea adicției lor și efectele asupra fiecărui aspect al vieții personale, profesionale, familiale și comunitare și să redescopere beneficiile vieții reale, în lumea offline, caracterizată de relații cu semenii și cu realitatea. 

Este foarte justă, însă, observația făcută de Adam Alter, cunoscut publicist american care, vorbind despre soluțiile cele mai eficiente și de durată pentru aceste tulburări și dependențe, considera că „răspunsul nu este să tratăm medicamentos aceste forme moderate de dependenţă, ci să modificăm structura stilului nostru de viaţă, atât la nivel de societate, cât şi mai restrâns, pe măsură ce ne construim vieţile de zi cu zi. Este mult mai uşor să prevenim situaţia în care indivizii ajung de la bun început să fie dependenţi decât să corectăm comportamente dăunătoare deja existente, aşa că aceste schimbări nu ar trebui să înceapă cu adulţii, ci ar trebui să înceapă de la copiii mici. (...) Treaba de părinte în ziua de astăzi nu este completă fără lecţii despre cum să interacţioneze cu tehnologia şi pentru cât timp în fiecare zi”[1].

În gestionarea acestor dependențe, în mod deosebit părinților și pedagogilor le este de folos să înțeleagă faptul că dezvoltarea tehnologiei digitale nu mai poate fi oprită. Este asemenea unei cutii a Pandorei care a fost deja deschisă, fără ca noi să fi fost întrebați asupra acestui lucru. Ceea ce mai putem face este să recuperăm ceea ce se poate salva. În cazul copiilor mici, care încă nu au acces la tehnologie, putem amâna cât mai mult cu putință momentul în care le vor permite accesul sau le vom oferi „în dar” un dispozitiv personal. Iar până în acel moment, să încercăm să le facem o „educație digitală”, o „alfabetizare” și „inițiere” digitală. S-ar putea ca noi înșine, în calitate de părinți, dar „imigranți digitali”, mai puțin familiarizați cu tehnologia, să fim nevoiți să învățăm și să aflăm lucruri noi, care nu au făcut parte din educația noastră. Suntem datori să le arătăm și să le explicăm copiilor, în mod adaptat capacității lor de a înțelege și în armonie cu fondul lor aperceptiv, beneficiile dovedite ale tehnologiilor digitale, dar și părțile ei întunecate, pericolele ce se pot ascunde în spatele ecranelor, încercând să insistăm și să recomandăm, discret și eficient, alegerea conținuturilor folositoare și dezvoltarea discernământului. Alături de dragostea necondiționată, cultivată în discuții asertive, un rol și un efect important îl are oferirea de exemple pozitive, pentru a fi urmate și consolidate.

Introducerea copiilor în fascinanta lume digitală trebuie făcută gradat și controlat. Mai întâi, pentru discuții online cu rudele apropiate, aflate la depărtare, apoi prin oferirea de conținuturi educative. Mai târziu, copiii pot fi ajutați să descopere, în spațiul virtual și alături de părinți, programe educative și pot solicita sau oferi ajutor colegilor în îndeplinirea sarcinilor școlare, un timp bine delimitat și respectat. Într-o altă etapă și ca recompensă pentru rezultatele bune obținute la școală și pentru comportamentul lor moral adecvat, li se poate oferi un spațiu sau un timp digital recreațional și, doar la adolescență, pot avea acces la rețelele sociale, dar chiar și atunci corect informați și sub control parental discret, dacă nu real sau fizic, ceea ce ar stânjeni și leza intimitatea lor mult mai accentuată la pubertate și în adolescență decât în oricare altă etapă a vieții, măcar formal, ca sfaturi iubitoare și morale, cu privire la grupul de prieteni cu care interacționează, la valorile acestora și la subiectele lansate și discutate în spațiul digital.

Observațiile personale dobândite pe parcursul anilor ne-au condus la concluzia că, adeseori, părinții stau liniștiți, dar nu au nici cel mai mic indiciu asupra a ceea ce fac copiii lor online sau asupra anturajelor cu care se asociază și pe care le frecventează, asupra site-urilor sau rețelelor sociale pe care le accesează, uneori de pe două sau trei conturi, chiar sub alte identități. Dacă atunci când nu sunt împreună cu părinții, aflându-se în afara căminului, provocarea cea mai importantă este de a-și crea prieteni adevărați și de a găsi anturaje benefice, în compania cărora să deprindă un comportament social și moral adecvat, atunci când sunt împreună cu noi, în camera alăturată, un potențial pericol îl constituie tehnologia și, în mod special, telefonul inteligent care încorporează în el funcții multiple. 

Ca recomandare generală, reținem mai întâi sugestia lui Jonathan Haidt. Vorbind despre „Marea Remodelare a Copilăriei” pe care a produs-o și continuă să o producă smartphone-ul, acesta observa că, începând mai ales cu anii 2010-2015, marcați de pătrunderea universală a lui în viața tinerilor, se poate observa o ruptură profundă între „copilăria bazată pe joacă” a generațiilor de copii anterioare anilor menționați și „copilăria bazată pe telefon” pe care o trăiesc copiii de astăzi. După ce analizează efectele acestei rupturi și „remodelări” asupra sănătății fizice și mentale a copiilor, el propune patru măsuri generale: 

1. Fără smartphone-uri înainte de liceu. Părinții trebuie să amâne accesul permanent al copiilor la internet, punându-le la dispoziție doar telefoane simple (telefoane cu număr limitat de aplicații și fără browser de internet) până în clasa a nouă, adică în jurul vârstei de 14 ani.

2. Fără rețele sociale înainte de 16 ani. Astfel, le permitem copiilor să treacă prin cea mai vulnerabilă perioadă a dezvoltării creierului fără a-i supune unui torent de comparații sociale și la influenceri selectați de algoritmi.

3. Școli fără telefoane. În toate școlile, din cea elementară până la liceu, elevii ar trebui  să își depoziteze telefoanele și orice alte dispozitive digitale personale, pe întreg parcursul orelor de școală, în locuri special destinate. 

4. Mai multă joacă nesupravegheată și independentă în copilărie. Acesta este modalitatea cea mai adaptată vârstei lor, pentru a-și dezvolta natural abilitățile sociale atât de necesare, mai apoi, în viață[2].