Părinţii şi educatorii nu trebuie să-şi mintă copiii în nicio împrejurare importantă, semnificativă a vieţii. Orice minciună, orice înşelăciune, orice simulare sau disimulare este remarcată de copil cu o extraordinară agerime şi repeziciune şi, odată ce acesta o remarcă, el se tulbură, se scandalizează şi devine suspicios.

Dacă este ceva ce nu i se poate spune copilului, întotdeauna este mai bine să îi refuzăm cinstit şi direct răspunsul ori să stabilim o limită precisă în ce priveşte informarea lui, decât să inventăm aberaţii ca, după aceea, să ne încurcăm în ele şi să fim daţi în vileag de perspicacitatea copilului.

Şi nu trebuie să rostim fraze de genul: „e prea devreme să ştii tu asta” sau „oricum nu poţi pricepe”; asemenea răspunsuri nu fac decât să zgândăre în sufletul copilului curiozitatea şi amorul propriu. Mai bine este să dăm răspunsuri cum ar fi: „n-am dreptul să-ţi spun lucrurile astea; fiecare om trebuie să păstreze anumite secrete, şi nu e delicat şi cuviincios să iscodeşti secretele altora”. 

(Viaţa de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 38-39)