Prima fericire este a sărăciei şi noi nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu decât dacă trăim această fericire care are două aspecte. Mai întâi este evident că nu posedăm nimic pe care să-l putem păstra, fie că vrem, fie că nu vrem: aceasta este descoperirea faptului că nu am nimic, că nu sunt nimic, descoperirea unei sărăcii totale, iremediabile, fără ieşire. Existăm pentru că Cineva a voit să existăm şi ne-a dăruit viaţă. N-am nici un merit în aceasta, liberal nostru arbitru n-a avut cum să intervină în aceasta. Nu posedăm viaţa în aşa fel ca să nu ne poată fi răpită şi tot ceea ce suntem şi posedăm este, în acest sens, trecător. Avem un trup: va muri. Avem o inteligenţă; e de ajuns ca un vas mic din creier să se rupă pentru ca inteligenţa cea mai genial să se stingă. Avem o inimă, sensibilă şi caldă: în clipa chiar când am voi să ne exprimăm întreaga noastră înţelegere faţă de cine are nevoie, ne simţim de ghiaţă.

Într-un anumit fel, putem spune că nu posedăm nimic, fiindcă nu suntem stăpâni pe nimic din ceea ce posedăm. O asemenea constatare ar putea să ne ducă nu la conştiinţa luminoasă că aparţinem împărăţiei lui Dumnezeu, ci la disperare, dacă nu am şti că aceste lucruri – cu toate că nu sunt ale noastre până într-atât ca să nu ne fie luate – totuşi ne aparţin. Acesta este cel de al doilea aspect al fericirii pe care o dă sărăcia: suntem bogaţi şi tot ce este în posesia noastră este dar şi semn al iubirii lui Dumnezeu şi al iubirii oamenilor, dar permanent al iubirii divine; atât timp cât nu posedăm, iubirea lui Dumnezeu ne este arătată neîncetat şi total. Dar tot ceea ce luăm pentru a ne face stăpâni este răpit din împărăţia iubirii. Bunurile astfel dobândite sunt efectiv ale noastre, dar, totodată, noi am pierdut iubirea. Numai cei care dau totul primesc revelaţia sărăciei în duh adevărat, total, definitiv, ce nu se poate lua, şi posedă iubirea lui Dumnezeu manifestată în toate darurile Sale. Unul din teologii noştri a spus: „Toată hrana lumii acesteia este iubirea dumnezeiască făcută comestibilă”.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, pp. 29-30)