Când ne revoltăm pe cei care n-au ştiut sau n-au putut să ne deschidă ochii la timp, păcătuim! Ei, de fapt, erau şi ei orbi sau legaţi la ochi! Ei sunt, ca şi noi, vinovaţi că nu au tresărit sau nu au avut curajul să tresară la nenumăratele chemări ale Domnului, dar nu sunt vinovaţi că nu ne-au dat ce nu aveau! Acum, noi, cei ce dobândim în al unsprezecelea ceas urechi de auzit, datori suntem să devenim martori ai Luminii! Adică să transformăm durerile de pe calea întunericului cel din afară, în durere martirică, în numele Lui, prin care, ne vom vindeca şi vom deveni, ca Bartimeu, mărturisitori lipsiţi de frică. Şi, prin aceasta, vom deveni lumină şi sprijin şi bieţilor noştri părinţi care, aşa cum au putut, ne-au hrănit şi ne-au ajutat pe vremea când cerşeam lumină pe la toate răspântiile acestei lumi!

Apoi, de unde ştim noi că orbirea n-a fost, de fapt, un dar prin care noi să mijlocim manifestarea slavei lui Dumnezeu în casa noastră?!

Să-I mulţumim Domnului şi să îndrăznim să facem tot ceea ce ne cere şi ne învaţă El acum! Lunga noastră rătăcire şi durere se va transforma şi va căpăta sens adunându-se în fiinţa noastră actuală pe care o oferim Domnului ca prescură pentru tainica Lui Liturghie!

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, 2012, pp. 92-93)