Așadar, prin porunca întâia o poate împlini cineva și pe a doua; dar cu a doua ne întoarcem îndată la prima: și cel ce iubește pe Domnul iubește ca o consecință și pe aproapele. Căci „cel care Mă iubește pe Mine – spune Domnul – va păzi poruncile Mele” (Ioan 14, 23). „Dar aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 12). Și iarăși, cel care iubește pe aproapele împlinește și iubirea față de Dumnezeu, Care ia binefacerea ca și cum I-ar fi fost făcută Lui Însuși. De aceea, credinciosul serv al lui Dumnezeu, Moise, a arătat atât de mare dragoste către frații săi, încât a preferat să fie șters numele lui din cartea lui Dumnezeu, în care era scris, decât să nu-i ierte poporului păcatul (Ieș. 32, 32). Iar Pavel a îndrăznit să roage să fie anatema (lepădat) de al Hristos pentru frații săi, care-i erau rude după trup, căci el voia, după exemplul Domnului,să se aducă pe sine ca preț de răscumpărare pentru mântuirea tuturor (Rom. 9, 3); dar în același timp, știa că este cu neputință să se înstrăineze de Dumnezeu cel care jertfește (refuză) harul lui Dumnezeu din dragoste față de El și ca să îndeplinească pe cea mai mare dintre porunci și că pentru acesta va trebui să primească mult mai mult decât a dat. Din cele spuse până aici s-a dovedit îndeajuns de clar că sfinții au ajuns până la această măsură a iubirii față de aproapele. (Sf. Vasile cel Mare, Reguli mari, cap. II, în col. PSB vol. 18, p. 225)