Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Luați seama la ce auziți: Cu ce măsură măsurați, vi se va măsura; iar vouă, celor ce ascultați, vi se va da cu prisosință. Căci celui ce are i se va da; dar, de la cel ce nu are, și ce are i se va lua. Și zicea: Așa este Împărăția lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânța în pământ și doarme și se scoală, noaptea și ziua, iar sămânța răsare și crește, însă el nu știe cum. Pământul rodește de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerișul. Și zicea: Cum vom asemăna Împărăția lui Dumnezeu sau în ce pildă o vom închipui? Cu grăuntele de muștar care, când se seamănă în pământ, este mai mic decât toate semințele de pe pământ; dar, după ce s-a semănat, crește și se face mai mare decât toate legumele și face ramuri mari, încât sub umbra lui pot să se sălășluiască păsările cerului. Și cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul, după cum puteau să înțeleagă. Iar fără pildă nu le grăia; însă ucenicilor Săi le lămurea toate, deosebi. (Marcu  4, 24-34) (Marți în săptămâna a 14-a după Rusalii)

Mântuitorul Hristos explică în această pericopă evanghelică cum anume se pot recunoaște germenii Împărăției lui Dumnezeu în această lume puternic supusă concretului, făcând uz de o serie de pilde simple, reduse la câteva propoziții. Dacă în ziua ce a trecut era vorba despre tâlcuirea celebrei pilde a semănătorului, aici se poate observa cum și micile comparații sunt în măsură să ne ajute la înțelegerea adevăratei lumi, a adevăratelor valori și la cunoașterea singurului Dumnezeu adevărat. 

Pentru a ajunge la înălțimea dreptății dumnezeiești, Domnul Iisus începe cu îndemnul de a ține seama la cum anume aplicăm, în mod concret, învățăturile primite: cu ce măsură măsurăm, cu aceea ni se va măsura. Altfel spus, după faptă și răsplată. În viață primim cu aceeași măsură cu care dăm, prin urmare nu ne putem aștepta să primim numai bunătăți și bucurii dacă înmulțim răul și provocăm suferința. Ba chiar mai mult decât atâta, o aparentă nedreptate vestește Domnul atunci când spune: „celui care are i se va da, iar de la cel care nu are, și ce are i se va da”, aceasta fiind de fapt concluzia pildei semănătorului. Această maximă este repetată în Evanghelii și cu puțină vreme înainte de intrarea Domnului în Ierusalim, ca o concluzie a altei pilde, cea a talanților sau a minelor (Matei 25,29; Luca 19,26). Iisus explică atunci cum Dumnezeu împarte darurile, harismele, chemările sau talentele în mod diferit, unuia dând mai mult, altuia mai puțin. La judecată însă vom da socoteală cum anume am lucrat și noi cu harisma primită. Prin urmare, sămânța primită de la Dumnezeu, darul Său trebuie lucrat, înmulțit, cultivat prin propria noastră muncă. De aceea, cel care are multe talente, de va fi în stare să înflorească de pe urma acelora, e chemat să ajute mulțimi în jurul său și tocmai de aceea i se cere mai mult, însă și primește răsplata pe măsură. De la cel care are mai puține talente sau daruri nu sunt mari așteptări, însă și acela e chemat să nu stea, ci să lucreze sămânța dumnezeiască primită. Lui i se cere mai puțin la judecată. Dacă însă cineva ar lenevi și nu ar face mai nimic, și-ar risipi harul, va pierde și puținul primit de la Dumnezeu.

Exact în această linie se află următoarea pildă a lui Iisus, o variație schițată din aceeași rădăcină a istorioarei semănătorului. Dumnezeu e ca un semănător ce aruncă pe pământul roditor sămânța. Apoi, cu timpul, ceea ce a semănat răsare și crește prin putere dumnezeiască. Pământul reprezintă aici materia dăruită de Dumnezeu cu putere dătătoare de viață și de evoluție. Din sămânță crește pai, spic, apoi grâu deplin, iar curând vine și secerișul. Această înșiruire a etapelor dezvoltării unei plante este o trimitere către viața omului și etapele acesteia. După creștere și instruire vine vremea recoltei care înseamnă înțelepțirea în iubire, fapte bune și învățarea altora, ca și aceștia la rândul lor să crească potrivit firii. Secerișul poate fi echivalat cu momentul morții omului sau mai bine zis cu vremea judecății care e înfricoșătoare – nu din prisma încheierii ciclului evoluției biologice sau fiindcă e sfârșitul în sine, ceea ce nu e, fiindcă alte semințe vor răsări – ci e înfricoșătoare din prisma răspunsului pe care îl vom putea da: cât grâu a produs spicul vieții noastre?

O altă pildă a lui Iisus despre creșterea Împărăției dumnezeiești în inimile noastre e cea a bobului de muștar. Dintr-o sămânță mică răsare și crește un copac pe care se pot odihni păsările. În același fel, dintr-un bulgăre mic cum e omul la conceperea și nașterea sa, totul crește, iar omul la maturitatea duhovnicească seamănă cu un copac falnic, la a cărui umbră odihnesc numeroase suflete, venite să găsească pace și povață.

Toate aceste pilde scurte despre Împărăția cerurilor amintesc de un germen, o sămânță, un impuls divin primit de fiecare dintre noi: acela este împărăția în virtualitatea sa, care se regăsește deja în fiecare, fiind înscrisă în codul genetic duhovnicesc al nostru. Totuși fiecare ființă umană e chemată să lucreze pentru ca sămânța dumnezeiască să rodească și să dea recoltă bogată. Leneșul e pedepsit pentru nelucrarea cu sămânța primită de la Dumnezeu, în timp ce lucrătorul care s-a străduit să facă bine, va primi răsplată pe măsură, aceasta fiind chiar Împărăția dumnezeiască, trecută de la stadiul de virtualitate la realitate.