Tot în perioada de pregătire a Triodului, lipită de Duminica Înfricoșatei/ Surprinzătoarei Judecăți și în strânsă legătură cu ea, se află sâmbăta pomenirii de obște a celor adormiți sau „moșii de iarnă”. Este o alăturare firească, cât timp judecata lui Dumnezeu nu se rezumă doar la cei vii, pentru că și cei adormiți nu sunt dispăruții Bisericii, ci doar viii ei nevăzuți. Altfel spus, în jurul lui Hristos se află deopotrivă cei vii și cei adormiți nefiind două lumi total opuse, nici separate, nici distanțate, ci sunt doar două fețe ale aceleași Realității, ale Vieții, care coexistă și se întrepătrund prin Hristos din planuri diferite.

Să lămurim clar un aspect foarte important: Împărăția lui Dumnezeu nu este doar a celor trecuți din lumea aceasta, nici nu începe doar după moartea trupului, iar Hristos Împăratul nu stăpânește o Împărăție cu jurisdicție restrânsă la cer. El este Împărat al cerului și al pământului, concomitent și continuu, slujind și jertfindu-Se ca Arhiereu tocmai pentru a surpa prin dovada iubirii Sale copleșitoare „peretele cel din mijloc al despărțiturii” (Efeseni 2, 14), zidul vrăjmășiei dintre cei care Îl aleg și cei care îl refuză. Surpându-se acest zid al răutății, dimensiunile timpului și planurile spațiului sunt dilatate și intră în fuziune directă prin Trupul lui Hristos în care toate sunt restaurate, împăcate, desăvârșite, comunicând și coexistând în unitate distinctă și în distincție unitară, fără distanțare și fără amestecare între ele. Mai concret, gândul și lucrarea continuă a lui Hristos este acela de a face din cele „două lumi” Una, „precum în cer și pe pământ” (Matei 6, 10), tot pământul devenind cer, atunci când oamenii primesc iubirea Lui și o exprimă în cel mai firesc mod.

Toate sâmbetele de peste an sunt dedicate pomenirii celor răposați, toate trăgându-și seva din rațiunea Sâmbetei celei Mari, Sâmbăta punerii lui Hristos în mormânt și a coborârii Lui la iad. De fapt, în iconomia anului bisericesc sâmbetele și duminicile fac împreună o singură realitatea: Rezumatul Învierii, a Săptămânii luminate extinse în fiecare săptămână de peste an, tot așa cum miercurea și vinerea sunt rezumatul pătimirilor, a Săptămânii Pătimirilor, extinse la nivelul fiecărei săptămâni de peste an. Așadar, nu doar duminica, ci și sâmbăta este inclusă în rezumatul săptămânal al Învierii (lucru cu scufundat astăzi în uitare vinovată), arătând cât se poate de limpede că atât Învierea cât și toate celelalte realități teologice se trăiesc deodată pe pământ și în cer, în cer și pe pământ. Concret: sâmbăta cei de pe pământ prăznuim Învierea cu cei adormiți ai noștri, iar duminica cei adormiți prăznuiesc Învierea cu cei de pe pământ, aceeași Realitate privită din părți diferite. Exact cum este și Rațiunea teologică a Sâmbetei celei Mari în care prăznuim coborârea la iad de unde începe Învierea și a zilei Învierii în care prăznuim extinderea învierii și pe pământ: „Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată zidirea Învierea lui Hristos întru care s-a întărit”[1].

Triodul, prin excelență, are o temă specială, cea a recapitulării timpului, ciclicitatea lui corozivă fiind sabotată de timpul liturgic plin de trezvia rugăciunii și care-l transformă din timp căzut în timp răscumpărat, dimensiunea trecerii lui spre moarte fiind redimensionată de privegherea în jurul lui Hristos, asemenea îngerilor și astfel, timpul fizic devine eon, adică mișcarea rotitoare perpetuă în jurul lui Hristos. Acestei teme se subscrie și sâmbăta pomenirii de obște a celor răposați fiind o „preocupare de a îmbrățișa în aceeași comemorare pe toți cei adormiți de la începutul veacurilor și astfel, înainte de a se identifica cu Adam pentru a antrena în mișcarea sa de convertire întreaga natură umană, candidatul la Postul Mare trebuie să anticipeze mistic trecerea de la ipostas la natură prin „memoria liturgică”, recapitulând într-o singură zi multiplicitatea nedefinită a credincioșilor care au punctat cu existența lor cursul timpului”[2].

După Nichifor Calist și imnografia Triodului, această pomenire specială a celor răposați din veac este în strânsă legătură cu a doua temă a Duminicii Lăsatului sec de carne: a Doua Veniei a lui Hristos, de care este nedespărțită Judecata. Adunarea în rugăciune de Taină a celor vii cu cei răposați este icoana adunării eshatologice a tuturor oamenilor înainte de Judecată, de Marea Întâlnire cu Mielul Hristos, Mirele Biserici, „această ultimă adunare corespunzând simetric diviziunii și distincției care a însoțit creația lumii”[3] ; realitate pe care o subliniază și imnologia: „Doamne, cel ce primești din cele patru margini ale lumii pe cei ce au adormit cu credință, în mare sau pe pământ, în râuri, în izvoare sau în lacuri și în fântâni, pe cei ce s-au făcut mâncare fiarelor și păsărilor și târâtoarelor, pe toți îi odihnește”[4]. Adunarea întregii Biserici, cei vii și cu cei adormiți în orice împrejurare, reunită în rugăciune este ca să poată îndupleca dreptatea lui Dumnezeu prin invocarea milostivirii Lui: „O înfricoșătoarea Ta a Doua Venire, Doamne! Că, venind în chipul fulgerului pe pământ, vei învia toată zidirea spre a fi judecată. Atunci pe cei ce au viețuit Ție cu credință învrednicește-i să fie împreună cu Tine, întâmpinânduț-Te”[5].

Prilejul pomenirii celor adormiți este pentru întreaga Biserică prilej de meditație la cea mai importantă temă a vieții de creștin, moartea și efemeritatea vieții; ceea ce înseamnă că această sâmbătă nu reprezintă doar cadrul unei recapitulări a timpului și a naturii umane în rugăciune de mijlocire. Ea are și o dimensiune de pedagogie duhovnicească propunând credincioșilor asumați să înainteze spre realismul cunoașterii de sine, care, implicit duce la recunoașterea faptului că toate și toți stăm și ținem de Mila și Iubirea lui Dumnezeu. De altfel, gândul la moarte este o temă esențială a Postului Mare, întrucât pocăința și toată viața ascetică nici nu începe și nici nu poate continua fără ea. De aceea, tema morții, grație Sâmbetei celor adormiți și a duminicii Lăsatului sec de carne, își găsește un loc potrivit în această perioadă pregătitoare, alături de tema smereniei (Vameșul și Fariseul) și a căinței (Fiul Risipitor)[6].

Desigur, singura putere care a biruit moartea este Iubirea, tot așa cum singura legătură care ne ține uniți dincolo de pragul morții este tot Iubirea, fiind singura despre care înțeleptul Solomon spunea că este „mai tare decât moartea” (Cântarea Cântărilor 8, 6), iar Ioan evanghelistul arăta că doar această încredere este biruitoare în fața lumii: „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea, și aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră (în această Iubire mai tare decât moartea) (I Ioan, 5, 4). În baza acestei iubiri experimentate și în baza acestei credințe asumate, ne pomenim generație după generație unii pe alții prin Hristos cel Răstignit a Cărui dragoste „cu moartea pe moarte a călcat”, nimicind boldul morții și al iadului și a Cărui Înviere a făcut Viața biruitoare în cer și pe pământ.

Noi credem și ne încredem în Hristos cel înviat și doar în această încredere stăruim în nădejdea că viața continuă și dincolo de mormânt. După Hristos, moartea nu mai are ultimul cuvânt, ci dimpotrivă prin Hristos ea devine naștere spre plinătatea vieții, neblurată de vălul căderii. Este aceeași viață continuată în alt plan, dar în aceleași structuri ale consistenței vieții, în alte condiții, dar aceeași ontologie. În aceste planuri, toată credința trece în iubire cunoscătoare, condiția esențială și de sine subzistentă a nemuririi sufletului după moarte. Prin puterea iubirii sufletele trăiesc și după moarte în comuniune crescândă cu Dumnezeu, cu toți locuitorii Împărăției Lui, vii sau adormiți, întrucât acesta este scopul principal pentru care Dumnezeu ne-a creat și ne ține nemuritoti: comuniunea în iubire și cunoaștere, în directă corespondență și intercondiționare una cu alta.

În baza acestei credințe și în numele acestei Iubiri cei vii îi pomenim pe cei adormiți, precum și cei adormiți îi pomenesc pe cei vii. Există o reciprocă pomenire, fără de care iubirea nu se poate nici înfăptui, nici împlini, iar cunoașterea nu poate crește indefinit și astfel, nu se poate depăși „zidul despărțitor” al morții, al timpului și spațiului, al nevăzutului și văzutului. Am putea spune că există o mai intensă pomenire a celor adormiți pentru cei vii, decât a celor vii pentru cei adormiți astfel încât, noi când îi pomenim pe cei răposați (din când în când), ne adăugăm noi pomenirii lor continue, nu invers. Este și motivul pentru care: le simțim intimitatea tainică pe firul vieții; le simțim prezența intensă și discretă la rugăciune (faptul prin excelență al apelării lumii nevăzute); găsim în noi o nerăbdarea pentru revederea cu ei la timpul cuvenit, precum și apariția lor, aievea, în gândurile noastre, pare-se că din senin, dar, de fapt, din apelarea și pomenirea lor tainică spre noi.

Pomenirea este forma prin care ținem Iubirea la Prezent. Cu cât omul este mai prezent în faptul vieții sale cu atât este mai dornic și mai plin de pomenire. Uitarea, însă, este forma de moarte din care nu ne mai poate nimeni ridica. De aceea, Sfântul Apostol Pavel amintește în toate epistolele sale de pomenirea pentru cei dragi: „Nu încetez să aduc mulțumiri pentru voi când vă pomenesc în rugăciunile mele” (Efeseni 1, 16). Nu toți oamenii pe care-i întâlnim intră în pomelnicul de taină al inimii noastre. Este o urzeală aparte a iubirii care ne leagă unii de alții, așa cum Dumnezeu binevoiește. Însă, cu cât inima iubește mai mult, cu atât se lărgește în cuprindere („Lărgiți și voi inimile voastre”. II Corinteni 6, 13) și pomenirea noastră trece de la nume la o stare anume în care îi putem ține la prezent în iubire pe toți și pe toate, vii și adormiți, locuri și situații de viață, creație și Creator. Este un dar pe care îl dobândesc cei care se „întrec” în iubire cu Dumnezeu. De aceea, pomenirea nu se confundă nici cu pomelnicul, nici cu pomana; mijloace secundare (nu scopuri în sine sau acte compensatoare) de atenționare pentru cei care stau în nepăsare și amorțire cu inima. Soroacele pentru pomenirea celor răposați vor să atragă atenția și să educe ca să nu-i uităm măcar pe cei dragi ai noștri plecați dintre noi, ci să continuăm relația de iubire cu ei, nu doar la soroace, ci zi de zi și ori de câte ori ne îndeamnă gândul și inima. Pomelnicul la rândul său este mijloc și prilej de educație de a ne pune în atenție față de iubire și de cunoaștere unii cu alții (nu unii pentru alții) fiind o formă limitată de interacțiune (mai ales dacă este folosit prin delegație, nu prin implicare directă), față de posibilitățile inimii de a ține în pomenire pe cei pe care îi cunoaștem și îi iubim. De aceea, toate indicațiile și toate invitațiile Bisericii la pomenire sunt cu titlul generat, conectarea urmând să o facem fiecare cu fiecare, ori de câte ori ne lăsăm prinși în Hora de Rugăciune a Bisericii. Am putea spune că, rămânând totdeauna în jurul lui Hristos, avem posibilități nelimitate de interacțiune toți cu toți, iar sufletele fac cunoștință între ele și se pun în stare de relație pe fondul pomenirii iubitoare. Astfel, nu doar viii ajung să  pomenească pe cei dragi, pe cei pe care îi cunoaște, pe cei pe care i-a întâlnit întâmplător, dar ne-au marcat tainic. Nu doar începem a pomeni pe unii adormiți din pricina iubirii celor pe care-i întâlnești întâmplător și te îmbie la pomenire sau pentru că ai primit în numele lor un semn material dat în numele iubirii celor răposați; dar, chiar și sufletele trecute în latura viilor nevăzuți fac cunoștință unele cu altele din pricina iubirii, cunoașterii și a pomenirilor noastre reciproce.

Taina Viului din Taina Iubirii, nimeni nu o poate anula (deși o poate ignora), nimeni nu o poate reduce la scheme sterile sau logici reducționiste (deși le poate foarte bine mima). Taina Viului, fiind o Taină de Iubire, este o explozie de manifestare în infinite posibilități de exprimare, mereu interconectate după Legea care le guvernează: a comuniunii distincte, care unește fără amestecare și distinge fără separare.

Așadar, Iubirea ne unește definitiv unii cu alții întrucât crește pe măsura cunoașterii unii de alții, care nu are hotar. Unește pe cei vii între ei, pe cei vii cu cei adormiți și pe cei adormiți între ei, în timp și spațiu și dincolo de ele. Unește pe toți cu toți, pe toate cu toate și pe toate cu toți formând o grandioasă Horă a Iubirii în Adevăr, a Cunoașterii și a Relației reciproce, a Bucuriei de a Fi în jurul Creatorului nostru care le ține pe toate și care se Bucură împreună cu noi de toate de câte ne bucurăm noi, iar noi ne bucurăm și creștem în Bucuria iubirii noastre, din Bucuria Iubirii lui Dumnezeu de noi.

Ce spectacol și ce priveliște a Iubirii! Cine o poate refuza? 

Doar pentru aceștia Judecata va fi fără soluție, căci pentru restul va fi o nesfârșită surpriză de o așa Iubire, de o așa Viață cu un așa Dumnezeu!