Din 1999, prin hotărârea UNESCO, ziua de 21 martie a fost dedicată versului şi declarată Ziua Mondială a Poeziei. Scopul sărbătorii culturale se vrea multiplu: promovarea valorii poeziei la nivel de artă; redescoperirea lumii prin prisma stihurilor, a simbolurilor poetice şi de limbaj, a figurilor de stil întrebuințate în realizarea poeziei; popularizarea efectelor versurilor asupra minții omenești, căci s-au efectuat numeroase experimente în acest sens. De exemplu, unii cercetători au concluzionat că lectura unei poezii de calitate are același efect asupra creierului precum ascultarea unei piese muzicale deosebite; alte studii evidențiază rolul poeziei în stimularea funcțiilor cerebrale legate de memorie.

Având în vedere celebrarea poeziei, vă propun o succintă incursiune în vasta creație lirică națională, încercând să evidențiem modul în care stihuitorii au surprins universul așezărilor rurale, transformându-l într-o inepuizabilă sursă de inspiraţie.

O privire de ansamblu asupra literaturii române ne învederează că această temă a fost o constantă, deși au existat și perioade când, sub influența unor evenimente istorice sau a unor idei şi concepţii ce reflectau, mai mult sau mai puţin sistematic, interesele şi aspiraţiile membrilor unei pături sociale ori anumite mișcări ideologice, literatorii au scris poezii „la comandă”. Mă refer cu precădere la anii de început ai instaurării comunismului când, pentru a justifica intens trâmbițata colectivizare, unii dintre poeții de atunci s-au văzut obligați să glorifice „noul” sat românesc și îndeosebi „râurile de miere și lapte” care, în viziunea regimului totalitar, urmau să curgă pe acolo după aplicarea reformei agrare.

Cronologic, lumea sătească tradiţională i-a preocupat pe poeți încă din zorii literaturii române. De exemplu, Ion Heliade Rădulescu, trăitor în prima parte a veacului al XIX-lea, exponent de seamă al pașoptismului, în poezia Zburătorul, a zugrăvit aspecte ale vieții rurale care, în acele timpuri, reprezenta latura dominantă a demografiei românești. Alături de tema principală a poeziei, iubirea, scriitorul surprinde imagini deosebite din lumea idilică ţărănească: „Era în murgul serei și soarele sfințise / A puțurilor cumpeni țipând parcă chema / A satului cireadă, ce greu, mereu sosise; / încep a luci stele rând una câte una / Și focuri în tot satul încep a se vedea”. Aceeași preocupare o regăsim și la contemporanul lui Heliade, Cezar Bolliac. În poezia Sila, autorul realizează o imagine fidelă a preocupărilor celor ce viețuiesc la țară. Dialogul dintre fiică și mamă, care „întind cât pot cu fusul din caiere stufoase”, surprinde problematica de veacuri a țăranului român: nevoia de a fi stăpân pe propria-i existență, concretizată în dorința de a avea pământ: „Tata spunea odată c-aveam şi noi moşie;/ De ce-aţi vândut-o, mamă? Că-e rău în iobăgie;/ Munceşti pentru străin./ Noi n-am vândut-o, mamă;/ vecinii ne-au luat-o./ Şi cum! aşa cu sila?/ Ba tot ne-au tot scurtat-o/ Cu cărţi de judecăţi,/ Pân-au luat-o toată…”. 

Un alt poet de seamă al secolului al XIX-lea, care a cântat satul autohton, identificând doar aspecte idilice ale acestuia, este Vasile Alecsandri. În Mirceşti, acolo unde își construise un conac și locuise o vreme, poetul a compus memorabile pasteluri, inspirate din farmecul naturii, din observarea curgerii anilor reflectată în schimbarea anotimpurilor. Cunoscând din interior viața rurală, Alecsandri a scris numeroase poezii în care a surprins diferite aspecte ale acesteia. Iată câteva titluri: Sfârșit de toamnă, Iarna, Viscolul, Oaspeții primăverii, Dimineața, Plugurile, Paștele, Secerișul, Cositul etc. Tot Alecsandri, intuind valoarea creațiilor populare, s-a dovedit un pionier în titanica muncă de folclorist, culegând şi publicând mai multe volume de poezii populare.

Un alt remarcabil cântăreț al pământului nostru a fost George Coșbuc; în impresionanta sa operă, el a abordat variate motive din întregul alai de tradiții și obiceiuri specifice, arătându-se fascinat de orice aparţinea mediului rural. Poeziile lui se hrănesc cu nesaț din nesecatul izvor al folclorului şi istoriei. Satul la Coşbuc strânge cu zel, într-un univers specific, naturalețea şi frumuseţea nealterate, constituite în neclintite piedestaluri pe care omul, în armonie cu natura, își zidește casă luiși, menținând necurmată legătura cu Dumnezeu, izvorul vieții și al luminii. Amintim câteva din poeziile celui supranumit „vocea țărănimii”: Noapte de vară, Pe lângă boi, Mama, Iarna pe uliță, La oglindă, Nunta Zamfirei, Roata morii.

În această succintă pleiadă nu puteam uita de Octavian Goga, celălalt poet transilvănean, care a arătat pentru satul românesc o dragoste filială, afirmând: „Eu cred că mai întâi a fost satul şi după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumuseţea asta”. Trăind în Ardealul încă obidit, Goga, prin opera sa poetică, a devenit glasul țăranului român oropsit și umilit, ajungând chiar supranumit „poetul pătimirii noastre”. Volumul de versuri Ne cheamă pământul reprezintă astfel o sinteză lirică a durerilor înăbușite ale românismului din Transilvania. Într-o sinceră confesiune poetul spunea: „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului, n-am putut să-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelele sale şi nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc”. Consider nuanțarea ca pe o rânduială cerească, fiindcă poeții români au evidențiat aspecte comune, dar și specifice ale universului rural, nelăsând niciun cotlon neexplorat. Iată câteva din creațiile lui Goga unde regăsim, în ton elegiac, viața satului românesc: Casa noastră, Reîntors, Dorința, Sara, Lăutarul, Clăcașii, Noi, La stână.

Cu speranța că v-am suscitat interesul de a redescoperi lumea tradiţională prin prisma rapsozilor români și a operelor lor, să reținem nota dominantă a dorinței acestora de a surprinde în vers viața rurală sub toate aspectele sale: duhovnicesc, social-economic și cultural, învățându-ne și pe noi să privim satul românesc nu doar ca pe o imagine idilică, ci să conștientizăm importanța sa în devenirea noastră istorică, în calitate de tezaurizator al unor inestimabile valori ce trebuie valorificate și transmise urmașilor ca pe o bogată zestre spirituală și culturală.