Așa cum spunea un părinte duhovnicesc, dacă ne-am raporta la toate întâlnirile noastre ca fiind întâlniri providențiale, dar mai ales la întâlnirile cu oameni bogați sufletește, cu oameni bogați prin experiențe, aceste întâlniri chiar așa ne vor și fi. Dacă nu ne întâlnim cu oameni care s-au îmbogățit riscăm să devenim orbi în perspectiva noastră existențială. În întâlniri cu oameni care au suferit ne dăm seama că suferința noastră, care  pare că ne strivește de cele mai multe ori, e un mizilic; în întâlniri cu oameni care n-au să pună pe masă o pâine ne dăm seama cât de jenante sunt plângerile noastre și, încet-încet, ne apucă rușinea și învățăm să ne rugăm și n-o să-I mai cerem lui Dumnezeu să ne ajute să luăm un examen sau să avem un salariu mai bun. Nu o să mai tindă rugăciunea noastră către cele practice, ci către cele ale Împărăției.

Și cum de ceva vreme, într-o țară din Occident fiind, Dumnezeu mi-a dăruit să mă îmbogățesc mult din astfel de întâlniri, m-am gândit să împărtășesc cele pe care le trăiesc și le aud aici.                                                               

                                                                         ***

      O întâmplare transmisă prin viu grai. Trăită de părintele nostru duhovnic.

Într-o zi, primesc un telefon. Un locuitor al acestei țări, căsătorit cu o româncă ortodoxă, mă roagă să vin la clinica unde soția sa e în comă de mai multă vreme. Acum, însă, medicii apreciază că mai are de trăit doar câteva zile. Soțul e un om fără nicio credință, dar care totuși știe de undeva că atunci când un om e pe moarte se cheamă preotul (avea să-mi confirme acest lucru mai târziu, nu-i spusese nimeni despre aceasta, pur și simplu i s-a născut în inimă gândul de a chema un preot ortodox).  

Insuflat de faptul că am mai avut experiențe de genul acesta, în timpul cărora bolnavii s-au trezit din comă doar ca să se spovedească, am plecat îndată spre clinica respectivă. Am intrat în salon și i-am rugat pe cei prezenți să iasă, să rămân doar eu cu doamna. Încredințat de faptul că duhul omului e viu, indiferent de starea în care se află trupul său, am început să vorbesc cu această femeie. Deși, aparent, vorbeam singur. Niciun răspuns din partea ei. Nici măcar o clipire de ochi. Nimic. I-am spus că o să-i citesc molitfa pentru spovedanie și apoi rugăciunea de dezlegare, iar atunci când voi pronunța păcatele enumerate acolo să încerce să își asume adânc cele pe care știe că le-a săvârșit.  

Am încheiat rugăciunile, am mai rămas puțin lângă bolnavă și apoi am plecat spre casă.

Peste câteva minute mă sună din nou foarte emoționat soțul doamnei și îmi spune să mă întorc pentru că femeia sa s-a trezit și mă cheamă la ea. Am ajuns din nou în salon și am întrebat-o pe femeie dacă mă recunoaște, dacă își aduce aminte că am mai fost la ea. „Am auzit tot ce mi-ați spus părinte. Dar mai sunt lucruri de spovedit”, a îngânat muribunda. Atunci am început să o ascult. Vorbea cu greu. La fiecare expirație abia reușea să articuleze o silabă. Dar ochii ei, suflarea ei, întreaga luptă a trupului arăta că se căia adânc pentru fiecare păcat. La început încercam să înțeleg ce vrea să spună dar, treptat-treptat, obosită fiind, nu mai reușea deloc sa articuleze cuvintele. Doar sunete care arătau că se căiește pentru fiecare păcat. Atunci am înțeles, încă o dată, că eu sunt doar un martor și că Dumnezeu e Cel care primește spovedania. Și iarăși, am înțeles că fiecare lucru trebuie făcut la vremea lui.

Am mai stat un pic cu ea și i-am spus să încerce să-și aducă aminte păcatele din întreaga ei viață și să-i ceară iertare lui Dumnezeu dar și să-i ierte pe toți cei care de-a lungul vieții i-au făcut rău.

Cum o fi fost viața ei în cele ale credinței doar Dumnezeu știe. Am aflat de la soțul ei că a fost renegată și alungată de toată familia ei care a trecut la una dintre cele mai periculoase secte din România, ea rezistând cu eroism la încercările lor de a o convinge să se lepede și ea de Ortodoxie. Dar iată că pentru acest fapt măreț, de a-și păstra și mărturisi credința în Dumnezeul Cel Adevărat, de ce sfârșit cuvios s-a învrednicit!

După ce am plecat, a mai trăit cateva ore. Atât cât a avut nevoie să se împace cu sine însăși și cu toți cei din viața ei.

Ieșind, l-am întrebat pe soțul doamnei unde va fi înmormântarea. S-a uitat la mine mirat și m-a întrebat despre ce înmormântare vorbesc. „O voi incinera", a zis el. Atunci i-am explicat că în tradiția Bisericii Ortodoxe trupurile celor adormiți se înmormântează, incinerarea fiind străină Tradiției Bisericii noastre.

„Vă văd așa de implicat în viața și moartea unui om pe care nu-l cunoșteați până acum câteva ore încât vă cred că e mai bine să o înmormântez. Și pentru că atât de mult am iubit-o, o să o înmormântez în satul în care locuiesc, să pot să merg cât mai des la ea, să o vizitez”, mi-a mărturisit bărbatul. Iată ce face dragostea!

Singur Bunul Dumnezeu știe pentru ce fapte din viața ei s-a învrednicit de așa un sfârșit creștinesc: să îi trimită înainte de moarte un preot ortodox chiar și în acest capăt de Europa, să îi dăruiască spovedanie în ultima zi de viață, și, iată, acum să rânduiască să ajungă povestea ei în inimile voastre, ale tuturor celor care citiți aceste rânduri. Si astfel, să puteți spune și voi măcar o dată: „Doamne, miluiește și iartă pe roaba ta Lăcrămioara, și o așează cu drepții!" Amin!