„Ce-i folosește omului dacă dobândește lumea, dar își pierde sufletul său?” (Marcu 8, 36)

Iisus Hristos adresează mulțimii și apostolilor această întrebare retorică pentru a comunica ideea evidentă a importanței părții divine din om, aflată într-o permanentă legătură cu transcendența. Altfel spus, sufletul omului este cu mult mai presus decât materia, nimic din această lume neputându-l depăși sau înlocui. Chiar din secolul I d. Hr. se poate vorbi de un secularism primar, marcat de o lipsă acută a legăturii omului cu divinitatea. În această lume, mesajul Evangheliei a reușit să fie încununat de succes. După cum rabinul Nicodim nu era mulțumit de religia formalistă din acea perioadă și L-a urmat pe Hristos pentru o renaștere spirituală interioară (nu doar individualistă), tot așa omul care caută cu adevărat un sens al vieții va ajunge să se ancoreze în transcendență. Dar oamenii pornesc astăzi de la premisa că pot trăi și fără Dumnezeu. Pare destul de clar că marile referințe simbolice ale existenței suferă un proces de eroziune, iar individul e trimis tot mai mult în sfera privată pentru a găsi sensul vieții.

Secularizarea evită relația ontologică a omului cu Dumnezeu și ignoră Revelația, deși omul a avut întotdeauna conștiința unei vocații ce depășește lumea materială. Cunoașterea lui Dumnezeu devine cel mult o chestiune intelectuală, ce nu produce nici un fel de consecință la nivel moral sau spiritual. Dumnezeu este izolat în transcendent, iar omul devine singurul stăpân pe pământ: teonomia este înlocuită de o autonomie promovată cu orice preț. De aceea, teologul francez Olivier Clément evidenția că „pământul, erosul și corpul sunt astăzi exaltate împotriva unui creștinism care nu a încetat să se detașeze de ele”.

Vorbind despre paradigma conform căreia cu cât modernitatea avansează, cu atât religiosul dă înapoi, teologul protestant olandez Hoekendijk spunea că „atunci când s-a pus prima piatră a cetăților industriale moderne, Biserica n-a participat la ceremonie”. Rădăcina cuvântului „secularizare” – „saeculum” are înțelesul de „în vecii vecilor”, „timp îndelungat” ori de „lumea aceasta ca opusă lumii lui Dumnezeu”. Înțelesul juridic al secularizării presupune o separație între „cetatea lui Dumnezeu” și „cetatea oamenilor”, iar sensul cultural promovează un antropocentrism radical. La nivel terminologic, „laicizarea” este văzută ca o ieșire a religiei din activitățile societății fără intervenția unor instituții, pe când secularizarea include o separare reglementată la nivel legislativ, instituțional. Statele moderne preferă să legifereze raportul cu instituțiile religioase, respectând pluralitatea confesională. Însă toate societățile au funcționat cu fermentul unei lumi alternative ideale. Civilizația nu poate fi înțeleasă fără raportarea la Evanghelie, chiar dacă vorbim despre o rescriere sau o negare a acesteia.

Iisus Hristos a fost primul care a stabilit distincția între domeniul spiritual și cel temporal, între Împărăția lui Dumnezeu și cea a cezarului, atunci când a spus: „Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21), însă acest principiu a cunoscut în timp multe schimbări istorice.

Momentul apariţiei secularului în cultura europeană poate fi legat de ivirea posibilității abordării religiei dintr-un alt cadru de referință decât cel religios. Sociologii susțin că libertatea conștiinței individului și ideile protestantismului au început să secularizeze Europa. Unii specialiști consideră chiar că debutul politic al secularizării ar fi marcat de Pacea Westfalică din anul 1648, când s-a hotărât suspendarea aspectelor religioase în relațiile dintre puterile politice.

Astfel, se poate spune că secularizarea presupune un apel extrem la autonomie și libertate, teza fiind dezvoltată într-un context european. Afirmarea autonomiei omului a fost asociată cu emanciparea de sub tutela religiei, iar principiul libertății trece înaintea problemei adevărului. Marile sisteme religioase nu mai controlează dimensiunile experienței spirituale, individuale sau colective. Religia pare să devină „just another hobby” (conform expresiei teologului american Stephen L. Carter): există oameni care merg duminica la pescuit, la film sau la biserică.

Modernitatea societății occidentale se bazează predominant pe raționalitate, înțeleasă ca adaptare coerentă a mijloacelor la scopurile urmărite și bazată, de cele mai multe ori, pe știință și tehnică. Dar „a investiga” pe Dumnezeu cu instrumentele științifice înseamnă a ignora limitele științei, iar dacă religia nu se pretează unei astfel de analize, nu înseamnă că poate fi declarată ireală. Omului de știință îi e accesibilă numai forma empirică a religiei, calitatea acesteia de construcție umană. Gândirea instrumentală reține, astfel, doar aspectele măsurabile, având parte de o limitare voită.

Secularizarea se poate manifesta ca abandonare a Bisericilor, dar și ca o absorbție a Bisericii de către societate, declanșând o pierdere a conținuturilor religioase distinctive. Astfel, secularizarea este dublată de o „reîntoarcere a sacrului”, dar nu la modul tradițional, ci prin forme de religiozitate hibride. Pluralismul religios contribuie la birocratizarea și standardizarea religiilor, iar rațiunea creează cadrul și premisele unui dialog și a unei expuneri a doctrinelor pentru toate religiile și credințele. Omului îi revine, mai mult ca oricând, sarcina și responsabilitatea de a alege. Există chiar voci care afirmă că principalul efect al modernizării nu este neapărat secularizarea, ci mai degrabă diversificarea religioasă și ideologică (pluralism). Pe scurt, secularizarea nu înlătură total perspectiva religioasă, ci o modifică, încercând să prezinte o metafizică fără transcendență.

Într-o lume în care certitudinile par să fie din ce în ce mai puține, iar confuziile tind să devină mult mai frecvente, se constată o nevoie acută de clarificare a perspectivei și a viziunilor asupra lumii. Criza sensului în postmodernitate conduce spre o reînviere religioasă, care pare să meargă în paralel cu fenomenul secularizării, întrucât oamenii au nevoie de repere solide și de soluții transcendente. Fără să își propună neapărat, omul constată că libertatea de alegere nu îi este suficientă pentru a se împlini, ci are nevoie și de libertatea prin participare la divinitate, iar ignorarea dimensiunii sale supranaturale aduce cu sine limitarea drastică a libertății.  

Chiar dacă omul a fost pus stăpân pe pământ, nu înseamnă că Dumnezeu S-a retras, ci rămâne „partenerul atotputernic” al coroanei creației Sale. Secularizarea nu poate ignora cerul și nici nu poate nărui speranța Învierii. Omul are nevoie să iubească, iar Biserica are puterea de a legitima și sfinți existența prin iubire. În Scriptură, poporul lui Dumnezeu a avut un impact ca o minoritate într-o societate păgână: Iosif în Egipt, Daniel în Babilon, creștinii în lumea romană etc. Creștinismul primar s-a dezvoltat și a înflorit într-un context pluralist. „Teologia minorității” asigură, prin ajutorul divin, reușita mărturisirii, deși „turma este mică”, iar „calea este strâmtă”. Așadar, după expresia Ancăi Manolescu, „adevărul nu are nevoie de forță pentru a se impune conștiințelor”. Societatea secularizată poate deveni pentru Biserică locul de propovăduire dezinteresată și fecundă, prin golirea prezenței creștine de orice „complicitate” cu statul. Întrucât creștinismul nu se judecă după măsura vizibilității sociale, secularizarea arată tocmai ireductibilitatea religiei la norma socială: Biserica trebuie să acționeze în lume ca și cum nu s-ar afla în ea.

Dincolo de iluzia reducționistă a omului lipsit de dimensiunea sa contemplativ-intelectuală, transcendența persistă discret, chiar dacă e doar presupusă sau chiar respinsă. Atunci când se încearcă înghesuirea eshatologiei în istorie, individul trebuie să reziste impulsului de a găsi o explicație materialistă pentru orice. Omul are nevoie de speranță eshatologică și de comuniune. Într-o lume secularizată este nevoie de un creștinism cât mai autentic, real și nu artificial. Trebuie să încercăm nu doar să apărăm și să păstrăm, ci și să cultivăm și să dezvoltăm. Este nevoie de reafirmarea convingerii că nu credem într-un Dumnezeu – Idee, ci într-un Dumnezeu – Persoană. Astfel, religia îl poate responsabiliza pe om în fața unicității existenței sale și a destinului său veșnic, confirmându-și mereu menirea și valoarea sa. Căci, după cuvintele Fericitului Augustin, „Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până se va odihni întru Tine” („Fecisti nos ad Te, Domine, et inquietum est cor meum donec requiescat in Te” – Fericitul Augustin, De Conffessiones).

Fenomenul secularizării nu trebuie, așadar, studiat pornind de la premisa că a existat la un moment dat o societate ideală din punct de vedere religios. Chiar dacă oamenii par mai puțin loiali instituțiilor religioase, acest lucru nu înseamnă în mod necesar că ei sunt mai puțin religioși. Deși vorbim despre un fapt istoric de o complexitate importantă, totuși rămâne un fenomen relativ. Contrar constatării lui Nietzsche, Dumnezeu este viu, într-un fel sau altul, chiar pentru europenii de astăzi. Ateismul nu înseamnă o identitate fără Dumnezeu, ci mai degrabă una construită printr-o raportare negativă la Dumnezeu. Chiar și „mort”, Dumnezeu rămâne un reper, o referință pentru lumea ce se considera cândva creștină.