Există critici care susţin că jertfele prezentate în Vechiul Testament sunt rezultatul unor influenţe ale cultelor păgâne, însă trebuie menţionate anumite diferenţe de esenţă cum ar fi: jertfele nu erau pretinse din partea divinităţii ca o necesitate, cum se întâmpla la zeii păgâni, ci apar ca un mijloc de sfinţire, de intrare a credincioşilor în comuniune cu divinitatea. Toate momentele ritualului sacrificial prevăzute cuprindeau în ele ceva simbolic. Vărsarea sângelui la baza jertfelnicului reprezenta vărsarea sângelui lui Hristos pe Sfânta Cruce – Altarul Său de jertfă. Momentul principal al jertfei era turnarea sângelui, despre care se credea ca aduce ştergerea păcatelor.

Însă, cu toată semnificaţia bogată a sacrificiului, jertfele vechi testamentare erau insuficiente, nu duceau la o reala împăcare a omului cu Dumnezeu. Ele erau o preînchipuire a jertfei lui Mesia, „pe care Dumnezeu L-a rânduit (jertfa de) ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca să-Și arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute.” (Romani 3, 25)

Jertfa adusă în Ziua Ispăşirii de arhiereu, care atunci intra în Sfânta Sfintelor o dată pe an și stropea cu sângele animalului sacrificat capacul Chivotului, simboliza pe Hristos, Arhiereul cel Veşnic, „ce a intrat în Sfânta Sfintelor din cer cu Însuşi Sângele Său, dobândind o veşnică răscumpărare”.

Sacrificiile de pace au preînchipuit Sfânta Euharistie prin faptul căși credincioşii de rând participau la ospăţul sacrificial împreună cu preoţii care primeau mijlocul pieptului și Dumnezeu care primea ce se ardea pe altar. Aceasta era o arvună a lui Hristos, ce prin Euharistie îşi oferă însuşi Trupul și Sângele Său tuturor credincioşilor.

De multe ori, însă, formalismul jertfelor era aspru criticat de profeţi: „Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am saturat de arderile de tot cu berbeci și de grăsimea viţeilor graşi și nu mai vreau sânge de tauri, de miei și de țapi!”, „Milă voiesc, iar nu jertfă și cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot.”

Deși diverse jertfe vetero-testamentare n-au adus decât curăţire trupeascăși dreptatea legală de a locui în comunitatea lui Israel, din care puteai fi exclus pentru păcate mai mari, aceste jertfe au avut totuşi meritul de a sădi în conştiinţa evreilor realitatea stării de păcătoşenie din om și dorinţa de a fi iertat de Dumnezeu, precum și nevoia de a intra în comuniune cu Dumnezeu.

Totuşi, în raport cu jertfa Mântuitorului, erau doar încercări nereuşite, nedesăvârşite, caci nu aduceau mântuirea și aveau un rol substitutiv – victima Îl închipuia pe Iisus Hristos, nefiind o jertfă personală ca cea a Domnului Iisus.

Moartea pe crucea de pe Golgota este Jertfa reală în care s-au împlinit și desăvârşit toate jertfele Legii Vechi de până atunci.

Hristos este victima care substituie pe păcătos. „Cel ce aduce, pe Sine Se aduce, murind păcatului, omorându-se omul cel vechi si născându-se din nou ca om integru”.

Preot Mihail Bălan