Atunci când spunem părinți spirituali ne referim la nașii care asistă pe cel ce vine la botez, rostind răspunsurile și făcând cuvenita mărturisire de credință în locul și în numele celui care se botează. Prin aceasta ei devin garanți și chezași, luându-și prin aceasta angajamentul solemn, înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii, că pruncul (finul) va fi crescut ca un adevărat creștin și că va fi un bun credincios al Bisericii lui Hristos.

Prin participarea lor activă la slujba botezului, alături de preoți, nașii devin părinții spirituali ai pruncului, născându-l pentru viața cea nouă, în Hristos, așa cum părinții cei după fire l-au născut pentru viața trupească; ei au aceleași obligații și răspunderi în ceea ce privește viața religioasă și spirituală a finului lor, ca și părinții pentru viața fizică (materială) a copiilor lor.

Nașul trebuie sa fie un ortodox și un bun creștin, în vârstă (nu prunc sau copil). Călugării nu pot fi nași, deoarece ei trăind în mânăstiri nu se pot îngriji de fini. De asemenea, nici părinții copilului nu-i pot fi nași.

Numărul nașilor nu este fixat printr-o lege bisericească. În general se poate privi ca regulă ca fiecare candidat de botez să aibă doar un naș. Uzul de a lua mai mulți nași nu este susținut de către biserică, tocmai pentru ca afinitatea sau înrudirea spirituală să nu se extindă prea departe.

Nașul este dator să se îngrijească de viața religioasă-morală a finului său și la vremea cuvenită să-l învețe adevărurile credinței creștine. Cu un cuvânt, ca un îndrumător și învățător în cele sufletești, să se sârguiască a face din el un bun credincios. La rândul său, finul este dator să asculte pe naș și să-l respecte, la fel ca pe părinții săi după trup.

(Pr. Ene Braniste, Liturgica specială, EIBMBOR, pp. 397-398)

(Dr. Vasile Mitrofanovici, Litugica Bisericii dreptcredincioase răsăritene, p. 671)