În vremea aceea, vorbind unii cu Iisus despre templu, că este împodobit cu pietre frumoase și cu podoabe, El a zis: Vor veni zile când, din cele ce vedeți, nu va rămâne piatră peste piatră care să nu se risipească. Și ei L-au întrebat, zicând: Învățătorule, când, oare, vor fi acestea? Și care este semnul când au să fie acestea? Iar El a zis: Vedeți să nu fiți amăgiți, căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt și vremea s-a apropiat. Nu mergeți după ei. Atunci le-a zis: Se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție. Și vor fi cutremure mari și, pe alocuri, foamete și ciumă și spaime și semne mari din cer vor fi. Iar când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, atunci să știți că s-a apropiat pustiirea lui. Atunci cei din Iudeea să fugă la munți și cei din mijlocul lui să iasă din el și cei de prin țarini să nu intre în el. Căci acestea sunt zilele răzbunării, ca să se împlinească toate cele scrise. Dar vai celor care vor avea în pântece și celor care vor alăpta în acele zile! Iar atunci va fi strâmtorare mare pe pământ și mânie împotriva acestui popor. Și vor cădea de ascuțișul săbiei și vor fi duși robi la toate neamurile, iar Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până ce se vor împlini vremurile neamurilor. (Luca 21, 5-8, 10-11, 20-24) (Miercuri în săptămâna a 29-a după Rusalii)

Sfântul Luca, în scrierile sale, caută să se poziționeze cât mai atent cu putință față de realitățile istorice în care și-a desfășurat Domnul activitatea misionară. Deseori face aluzii la situația politică, socială, încadrează istoric evenimentele. În cazul pericopei evanghelice a acestei zile, în care este vorba despre vremurile din urmă, Evanghelistul este însă tot la fel de ambiguu ca și Matei. Prorocia Domnului, relatată de el, combină evenimentele asociate dărâmării iminente a Ierusalimului și cele despre sfârșitul lumii. Însă acest lucru nu este neapărat o noutate, mai ales atunci când citim texte profetice, cu sensuri multiple, în care se suprapun prezicerea unui viitor punctual cu amănunte despre un viitor cu valoare universală, veșnică. 

Domnul se află pe Muntele Măslinilor împreună cu ucenicii, admirând frumoasa priveliște și discutând pe marginea ei. Atunci El începe să vorbească despre distrugerea Ierusalimului într-un viitor apropiat. Sensul întregii Evanghelii nu are nimic de-a face cu sfârșitul lumii, ci cu asediul și dărâmarea măreței cetăți, orașul-simbol al poporului ales. Iisus vestește căderea orașului care se mândrea cu a opta minune a lumii, așa cum ar putea fi socotit templul lui Irod, a cărui construcție a durat mai multe decenii. 

Ucenicii, surprinși de acest neașteptat destin pentru orașul care abia căpătase frumusețea unei mari metropole, Îl întreabă când va avea loc această nenorocire sau dacă va fi un semn care să îi anunțe. Iar Domnul le vestește semnele: venirea unor profeți mincinoși care vor spune despre ei înșiși că sunt Mesia, războaie între popoare, catastrofe naturale. Toate acestea vor fi urmate de înconjurarea cetății de către oștiri vrăjmașe, iar în acele momente, cei care vor dori să se salveze trebuie să fugă în munți. Domnul vestește marea strâmtorare pe care o va simți poporul evreu care va cădea iarăși în robie și va fi deportat în alte țări. În final, Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, însă – după cum ne lasă Mântuitorul să înțelegem – doar pentru o vreme, „până ce se vor împlini vremurile neamurilor”, adică până când o stăpânire străină, o putere imperială își va pierde puterea, fiind înlocuită de alta.

Temporal, prorocia s-a împlinit, după cum am spus mai devreme, în anul 70, așadar la aproximativ 35 de ani distanță, din ordinul împăratului roman Titus, în urma unui război romano-iudaic de mai mulți ani. Deja din vremea aceea mocnea un război de gherilă al evreilor cu stăpânitorii romani, pornit de la o dispută privind taxele, fiind însă în realitate un litigiu nu atât economic, ci mai degrabă religios. La sfârșitul săptămânii trecute s-a citit Evanghelia referitoare la dinarul cu chipul Cezarului. Tensiunea privind legalitatea sau ilegalitatea plății către romani a explodat câțiva ani mai târziu, de ambele părți petrecându-se mari masacre pentru acea epocă. În final, romanii au distrus zidurile Ierusalimului, templul, toate edificiile și au prădat averea templului care era foarte mare, fiindcă el funcționa și ca o bancă, unde erau depozitate averile unor demnitari din întregul Orient. După prorocia Domnului, Ierusalimul a fost distrus pentru o vreme, fiind apoi reconstruit ca oraș roman. „Urâciunea pustiirii” a fost instalată la loc de cinste fiindcă un templu roman a luat locul vechiului sanctuar închinat lui Dumnezeu. Dar în final, când „vremea neamurilor” a trecut, s-a văzut pe cer semnul Fiului Omului, Crucea, ca semn al mântuiri, o aluzie la vedenia împăratului Constantin, care apoi a poruncit să se așeze Sfânta Cruce pe steagurile armatei sale, iar din acel moment orașul și-a recăpătat strălucirea de odinioară.

Timpul nu are însă un singur sens în Sfânta Scriptură. Sensul istoric este completat cu cel teleologic, cel care privește către finalitatea lumii. În acest context, prorociile au și o a doua dimensiune, cu valoare în veșnicie. Dărâmarea Ierusalimului a fost înțeleasă de-a lungul secolelor de Sfinți Părinți, scriitori bisericești, teologi, monahi și simpli creștini, ca o alegorie a sfârșitului lumii, ca dărâmare a temeliilor orânduielii actuale. În zilele noastre, ca și acum câteva decenii, ca și acum o sută, dar și cinci sute de ani, ca și acum o mie, se crede că ne apropiem de vremurile din urmă. Multe din semne s-au potrivit de-a lungul istoriei, fiindcă războaiele, molimele, cataclismele, năvălirile neamurilor s-au repetat. Cu noua pandemie, încă un semn pare a se confirma. Amenințările de războaie par să împlinească un alt semn vestit. Însă chiar și așa, încă nu putem ști când anume vor fi vremurile din urmă. Știm totuși, de la Domnul, că toate aceste nenorociri trebuie să se întâmple. Datoria noastră de creștini este aceea de a fi pregătiți oricând de venirea Mirelui, Care va bate la ușă în miezul nopții. Iar până la vederea semnului Fiului Omului pe cer, creștinii și întreaga omenire au încă vreme de creștere duhovnicească prin rugăciune, post și iubirea aproapelui.