Toate aceste reguli de politețe și indulgența cu cei bătrâni și cei bolnavi nu ne conduc însă, spre adevăratul miez al întrebării noastre, și anume: ce sens mai adânc are mâncatul în comun cu frații. Pentru că e vorba de a descoperi în ce mod se manifestă ființa actului mânca­tului în afară, în sfera relațiilor interumane. Ne vor ajuta aici următoarele texte:

„Ranchiuna o sting darurile (conform Pilde 21, 14); să te convingă de aceasta Iacob, care a îmbunat cu daruri pe Esau care ieșise în întâmpinarea lui cu patru sute de oameni (conform Facerea 32, 7). Dar noi, săraci fiind, să ne împlinim această nevoie printr-o masă”.

Acest capitol din Praktikos nu e o afirmație izolată.

„Cugetului nemilostiv care nu se îndură de dușmanul lui atunci când îl vede în amarnică sărăcie și nu vrea să pună capăt dușmăniei printr-o masă: «De flămânzește vrăjmașul tău, hrănește-l, iar de însetează, adapă-l, căci făcând așa, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui, iar Domnul îți va da răsplată, cele bune»” (Pilde 25, 21-22).

„Replica” nu sună foarte conciliant pentru urechile noastre! Dar avva Evagrie, tâlcuiește textul în sens duhov­nicesc: a aduna cărbuni pe capul dușmanului, înseamnă a-i curăți intelectul (care este „capul” sufletului) prin bunătate și fapte bune (ca prin foc) (conform în Proverbe 25, 21-22).

„Dacă fratele tău te irită, du-l în casa ta și nu șovăi să intri la el, ci mănâncă-ți pâinea uscată cu el; Căci cel ce face aceasta își va izbăvi sufletul și nu va avea piedică în vremea rugăciunii”.

Ca atât de adeseori în cazul avvei Evagrie, acest mic „capitol” conține un întreg mesaj duhovnicesc concen­trat într-o coajă de nucă. Să o deschidem cu atenție! Mai întâi se spune că „atunci când fratele tău este mâ­nios împotriva ta”, și nu invers! Exact cum avertizează și Hristos în Evanghelie: „Când îți vei aduce darul la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta...” (Matei 5, 23-26). La fel în parabola samarineanului milostiv, Domnul răstoarnă întrebarea în sine, cu totul de înțeles omenește, pusă de fariseu: „Cine e aproapele meu?” și arată că ea ar fi trebuit să sune: „Cui anume îi sunt eu aproapele?” (Luca 10, 29 ș.u.).

În exemplele noastre, gestul împăcării, fie printr-o invitație, fie printr-o vizită, pleacă mereu de la cel ofensat, care nu așteaptă ca celălalt să-și vină în fire și să regrete ce a făcut. Cât tact și câtă finețe umană vorbesc din aceste rânduri! Mâncatul împreună, la care invită cel ofensat sau pe care îl prilejuiește prin vizita sa, servește aici ca semn de împăcare.

Avva Evagrie are în vedere în mod explicit un dublu scop. În primul rând tămăduirea celuilalt, a cărui zăbovire în mânie – justificată sau nu – față de fratele său i-ar putea aduce pierzania. Apoi are în vedere propria viață duhovnicească, adică rugăciunea. Evagrie nu obosește să avertizeze asupra faptului că mânia e obstacolul cel mai grav dintre Dumnezeu și noi. Nimic nu „întunecă” mintea mai mult decât mânia. Pentru că demonul constă în chip ființial în „mânie”, fapt care îl face orb față de Dumnezeu și față de tot binele. A te lăsa pradă mâniei, înseamnă a deveni tu însuți „demon”... Rugă­ciunea însă, cu alte cuvinte, momentul în care mintea urcă la Dumnezeu, e punctul critic al adevărului, în care se arată cum anume suntem în realitate. Rugăciunea e oglinda stării noastre sufletești.

Și aici trebuie observat că, în al treilea text citat ante­rior, Evagrie vede obstacolul nu în faptul că eu aș avea ceva împotriva fratelui meu, ci în acela că el are ceva împotriva mea! Mânia și coruperea lui sunt obstacolul care vor nimici rugăciunea mea.

„Ia seama la tine însuți să nu-l faci cândva pe vreunul din frați să fugă enervându-l, fiindcă atunci nu vei putea scăpa în viața ta ca demonul întristării să ți se facă pururea piedică la vremea rugăciunii”.

Fără prea multe cuvinte, devine aici evident faptul că, mântuirea personală e cu neputință fără mântuirea aproapelui. Ca gest de împăcare servește însă, tocmai mâncatul împreună. În mic, omul repetă aici, în viața cotidiană, gestul de împăcare dintre Dumnezeu și om prefigurat deja în Vechiul Testament de masa comună a jertfei, și care și-a găsit împlinirea la Cina cea de Taină a lui Hristos cu ucenicii Săi.

Cele trei texte prezentate, ne dau astfel răspunsul pe care-l căutam: Mâncatul împreună e un simbol al păcii și îm­păcării, al propriei păci interioare, al împăcării cu aproa­pele și, în sfârșit, al păcii cu Dumnezeu. Pentru că, fără această privire asupra „prototipului”, nimeni nu poate să iubească din toată inima „chipul lui Dumnezeu” atât de întinat. De aceea e și un semn al iubirii, prin care Evagrie înțelege mereu „blândețea” și care, așa cum ne arată exemplele, corespunde unei atitudini cu adevărat mărinimoase, capabile să facă loc cu adevărat celuilalt, intervine pentru el chiar, și mai ales, cu costuri proprii.

Devine aici limpede că, atât mâncatul cât și nemân­catul urmăresc în fapt, același scop: să-l curețe pe om de căderea sa în sine însuși. În postire, el frânge această rezistență aparent de nezdruncinat a sinelui. De aceea, postul e cea mai bună metodă de combatere a mândriei, iar în mâncatul împreună devine sesizabila, nou câști­gată deschidere.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 133-136)