Serenadele uitării

Reflecții

Serenadele uitării

Cei care vor vrea să privească în urmă, pentru a avea o perspectivă corectă a situației, vor avea acces doar la serenadele uitării, la mici fragmente de istorie prezentate romanțat, trunchiat și pe scurt, spre a îndreptăți proliferarea ideii destructive că doar noutatea poate fi bună, vindecând până la cicatrizare adâncile răni ale trecutului. Nimic mai simplu, nimic mai grav.

Serenadele uitării, cântări sincopate și bizare, pornind de nu se știe unde, încheindu-se nu se știe când, intonate fără rost și fără talent. Sunt singurele mărturii permise ale unor vremuri trecute, pierdute. Iar astăzi, când nu mai știm mare lucru despre ceea ce a fost, ne-ar ajuta enorm măcar o umbră a trecutului, pentru a ști să construim viitorul. Ne-ar folosi enorm memoria, nu fredonarea serenadelor uitării.

Suntem (pre)dispuși să primim ceea ce este mai nou, mai bun, să utilizăm tot ce ni se oferă în această lume, pentru a netezi drumul prin devenire către desăvârșire. Este firesc. Orgoliile exacerbate și exhibarea unui ego pe nedrept supradimensionat nu sunt altceva decât ancore inutile, dăunătoare, care ne țintuiesc într-un loc, neîngăduindu-ne să mergem mai departe, către destinația finală. Sunt capcane pe calea atât de lungă dintre chip și asemănare, dintre dat și obținut. Apare, însă, o dificultate majoră atunci când trebuie să discernem noutățile utile de zorzoanele moderne. Deoarece există multe lucruri zămislite mai ieri dar care, utilizate, ne aruncă mult în urmă, la începutul evoluției spre îndumnezeire.

Am văzut multe persoane orbite de ideologii care clamează progresul și de crainici vocali ai schimbării – aștri portabili, de buzunar, dar cu străluciri îmbelșugate în kilowați. Am remarcat discursuri care abordează subiecte dureroase ori stupide, răscolind prin mocirlele acestui veac pentru a evidenția probleme și a oferi soluții. Iar rezolvările sunt crâncene, așa cum pare să devină lumea în care trăim. De exemplu, ni se vorbește despre traficul de persoane și despre eradicarea acestuia prin… legalizarea prostituției. Despre traficul de droguri și dispariția lui prin… desigur, legalizarea vânzării și consumului de stupefiante. Sunt multe racile ale contemporaneității a căror distrugere presupune, în viziunea gălăgios exprimată a unora, adoptarea unor măsuri de relaxare a legislației și de îngrădire a preceptelor morale. Ceea ce reprezintă un dezastru, fie și doar la nivel de discurs. Întrucât constituie un regres cumplit din punct de vedere al evoluției umane recitarea, în agora, a unor sloganuri nefericite care să fie mai întâi ascultate apoi, pe baza valorii dubioase conferite de noutatea deșucheată, să fie preluate ca teoreme deja demonstrate ale progresului de cei mai puțin pregătiți pentru confruntarea cu astfel de ispite.

Și vorbesc despre aceste lucruri cu detașarea jurnalistului, dar și cu tristețea părintelui care își va lăsa copilul să supraviețuiască într-o lume otrăvită de concepția că tot ceea ce este nou reprezintă un ideal vrednic de a fi urmat, în timp ce ideile ori comportamentele cu rădăcini în perioade trecute constituie adevărate pericole pentru un viitor mai bun, fiind învechite, perimate, dăunătoare. Potrivit acestei gândiri veninoase, toate normele care au constituit bazele civilizației umane, de la etic la estetic, trebuie să sufere o vivisecție nemiloasă, pentru a îndeplini singurul criteriu valabil: noutatea.

Cei care vor vrea să privească în urmă, pentru a avea o perspectivă corectă a situației, vor avea acces doar la serenadele uitării, la mici fragmente de istorie prezentate romanțat, trunchiat și pe scurt, spre a îndreptăți proliferarea ideii destructive că doar noutatea poate fi bună, vindecând până la cicatrizare adâncile răni ale trecutului. Nimic mai simplu, nimic mai grav.

Și nici nu este nevoie de talent pentru a născoci serenadele uitării. Căci contează efectul lor, nu forma în care se prezintă. Cântecul miticelor sirene era atrăgător, nu neapărat frumos. Așa cum, astăzi, ideile toxice deversate în societate atrag, pun pe gânduri și poartă către distrugere pe cei convinși de utilitatea axiomatică a noutății cu orice preț.

Eu cred că primul pas către dizolvarea unui popor în negurile uitării este privarea lui conștientă, voluntară, de propria istorie. Și prima izbândă în demersul devierii unui neam întreg din calea devenirii către îndumnezeire constă în așezarea acestuia în umbra necunoașterii și disprețuirii trecutului, pentru a camufla ingenios erorile reșapate ale viitorului.

Se face târziu. Veacul este înaintat, iar podurile către viitor și trecut sunt, rând pe rând, distruse. Sper, însă, că ne vom putea rupe, măcar acum, în ultimul ceas, de cântecul seducător al noutății despletite, așezând trecutul – cu valorile lui dovedite, după trecerea timpului – pe locul meritat în cadrul demersului de a construi un viitor coerent. Iar acest lucru nu va fi posibil decât dacă vom scufunda în amuțirea meritată ignoranța răuvoitor-modernă și singurele mărturii permise ale unor vremuri trecute, pierdute: serenadele uitării.

Citește despre: