Aspecte introductive

Ampla pericopă evanghelică de astăzi vine să spună multe lucruri cititorului. În debutul ei, Hristos se definește din nou pe Sine, precum o făcuse la fântâna lui Iacov, drept Cel care ostoaie orice formă de sete duhovnicească: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”. Cuvintele Lui încifrează un sens aparte. Nu e dat tuturor celor de față să le înțeleagă din prima. De aceea, Sfântul Ioan, atunci când rezumă episodul, vine să arate că vorbea despre Duhul, Care urma a fi primit de către credincioși. 

A te pierde în detalii

În loc să se concentreze pe acest aspect de importanță primordială, oamenii de atunci, aidoma multora dintre cei de astăzi, vor prefera a se pierde în detalii. Nu-i interesa venirea Duhului și modul în care va reconfigura El suflul lumii. În capul lor se-nvălămșeau pasaje din prorocii interpretate în mod trunchiat. Unii credeau că el e Mesia. Alții se poticneau în originile lui galileene. Așa se întâmplă atunci când omul e superficial în abordare. O investigație atentă le-ar fi putut spulbera îndoielnicilor dubiile. Ar fi aflat și ei, dacă ar fi știut pe cine să întrebe, că Hristos era din Betleem, precum spunea prorocia. Ori, s-ar fi putut convinge direct, prin ceea ce simțeau, cu privire la faptul că El era cel vestit de atâtea milenii. Dacă ar fi avut inima deschisă, desigur!

Între cei care asistă la dezbinare se numără, ca de obicei, și spioni ai arhiereilor Legii Vechi. Menirea lor era aceea de a-L prinde și a-L deferi judecății Sinedriului. Eșuează, însă, în îndeplinirea ei. Ajung, ei înșiși să rămână fascinați de tăria cuvântului Său. „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om”, vor spune ei, cu scopul de a se dezvinovăți, celor care-i mânaseră la rele. Sciziunea își va face loc în însăși inima organului ce se dorea păzitor al prescriptelor genuine lăsate de către Moise. Nicodim, care se găsea acolo, va prinde curaj și va milita pentru o abordare echitabilă: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?” Lipsiți de argumente, cei din partida adversă vor apela la tehnici vechi de când lumea. Vor oferi un răspuns evaziv și-l vor brusca pe rabinul în cauză. Îl vor acuza de un partizanat injust. 

Lumina Lumii

Pericopa nu se va încheia, însă, cu acest dialog ciudat, nedesăvârșit sub aspectul concluziilor. Concluzia ei o va trage tot Hristos. Acesta va vorbi mulțimilor. Va spune un lucru, care dă o adevărată structură chiastică relatării: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Dacă întru început Se definea pe Sine ca cel care ostoaie setea duhovnicească, aici Se va prezenta drept lumină. În ambele cazuri accentul cade pe calitatea Sa de a răspunde nevoilor umane. A le împlini.

În loc de concluzii

Din mulțimea căreia îi vorbește Iisus facem parte și noi, cei care ascultăm citită această Evanghelie. Avem posibilitatea de a ne număra între cei dornici să primească apa cea vie, ori între slugile arhiereilor și preoților. Să ne definim prin dorința sinceră de a-L cunoaște, ori prin opacitatea inimii. Să ne mirăm și noi, aidoma celor care vin să-și mărturisească neputința de a-L prinde de modul în care a vorbit și de profunzimea mesajului Său, ori să ne întrebăm dacă din Galileea s-a ridicat vreodată vreun proroc. Chemarea Lui e universală. Hristos ne invită să mergem la El spre a ne ostoi setea sufletului. Și ne arată că El e lumina lumii. Într-o societate în care atât de multe surogate ale luminii ne atrag înspre genuni periculoase, poate că nu ar strica să cercetăm cu mai multă grijă care este sursa înspre care vrem să ne îndreptăm. Îndrăzniți!