Îndată după Evangheliile care marchează Învierea Domnului – Duminica Tomei și Duminica Femeilor Mironosițe – am citit împreună, în săptămâna care a trecut, Evanghelia care marchează vindecarea unui slăbănogit la scăldătoarea Vitezdei (Ioan 5, 1-15). Un dialog al neputinței umane cu puterea vindecătoare a Domnului Hristos. În care omul câștigă de partea Sa pe Dumnezeu-Omul. Dacă ar fi să comparăm înțelegerea Evangheliei din Duminica Tomei (Ioan 20, 12-20) aș îndrăzni să spun că firul roșu este același. Toma, un Apostol derutat de Înviere și slăbănogul din perimetrul Vitezdei – derutat de propria sa vindecare – sunt modele sufletelor emoționate de întâlnirea cu Mântuitorul. În logica întâmpinării praznicului Înălțării Mântuitorului și apoi al Pogorârii Duhului Sfânt, pedagogia Părinților Bisericii leagă alte două Evanghelii „feminine”. Chipurile femeilor mironosițe (Marcu 15, 43-47) se întregesc în chipul Femeii samarinene (Ioan 4, 5-42) cu toate că „povestea” ei este anterioară în istoria mântuirii ca timp al petrecerii sale. Ba mai mult. În dese rânduri, ea este pomenită ca mironosița cea dinainte de mironosițe. Nu pentru că ar fi uns cu mir Trupul Mântuitorului, ci pentru că în mijlocul celor din Sihar, cetatea Samariei, va împlini cu istețime și curaj, cu tandrețea specifică femeii care cunoaște sufletul omenesc, va vesti mesianitatea Domnului. Icoana ei este aceea care ne oferă cel mai luminos mod de interogare a voii lui Dumnezeu. De dialogare cu Dumnezeu. Nicidecum de pe poziții de egalitate. Dar câștigând, cu fiecare clipă, în valoarea demnității omului. Aflată dinaintea lui Dumnezeu, femeia simte că viața ei se schimbă și o face cu toată inima ei.

Întâlnirea din Sihar (Tell Balata), de lângă fântâna lui Iacov – dăruită fiului său, Iosif – se petrece îndată după ce la Iordan fariseii Îl acuză mincinos pe Iisus că boteza. Că făcea astfel ucenici mai mult decât Ioan, deși nu Domnul, ci ucenicii Săi botezau. Începuseră să Îi caute învinuire și erau dispuși deja să mintă pentru aceasta. În acest context lasă Iudeea și se îndreaptă spre Galileea. Iar pentru a le ocoli vicleșugurile, trece prin Samaria. Zonă nu tocmai iubită la Templul din Ierusalim.

Nu întâmplător, Domnul Iisus îngăduie întâlnirea cu femeia samarineană tocmai acolo, la puțul lui Iacov, unde se refondase, oarecum, Legea. Cartea Facerii (33, 18) ne povestește cum Iacov se așază dinaintea cetății și cumpără un teren pe care își așează Cortul. Nu era un cort ritualic, ci marca intrarea unei noi credințe într-un spațiu al idolatriei. A și ridicat un altar de jertfă, dedicând locul lui El-Elohe- Israel (Facere 33, 20). Că a ținut mult la acest loc ne-o dovedește și faptul că, după tradiție, dar și după părerea arheologilor, nu foarte departe este mormântul în care Iacov se odihnește, iar puțul aflat acolo, la îndemâna însetaților și a păstorilor deopotrivă, măsoară o adâncime 41 de metri. Dar în adâncul întâlnirii acesteia despre altă Apă e vorba, despre Apa cea Vie Care este Hristos.

Ucenicii flămânzi merg spre cetate. Erau israeliți, dar foamea nu ține cont de orgolii. Și ei nu erau orgolioși chiar în atât de mare măsură cât să nu slujească Învățătorului lor. Suntem, după cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, către prânz. Când nimeni dintre oamenii notabili ai cetății nu și-ar fi trimis nici cea mai umilă slugă la apă. Folosește imaginea acesta pentru a ne spune că femeia se ducea spre izvor cu inima strânsă, evitând ochii lumii. Motivele le aflăm din povestirea ei cu Iisus Hristos. Poate tocmai această smerenie dintâi o face remarcată de către Mântuitorul. El nu este ca ceilalți. Nu privește în om păcatul, ci puterea întoarcerii sale. Femeia este inteligentă și atentă la dialog. Primele cuvinte Îl fac pe Iisus să continue destins dialogul cu ea. Femeia intuiește că Străinul e deosebit. Îi spune simplu că nu are cum să o ajute, să ajungă la apa cea vie, din startul de răcoare al adâncului, câtă vreme nu are găleată pe măsură. Și i-am da dreptate, ținând cont de cei 41 de metri. Intuim în modul femeii de a vorbi cu Străinul – ironia: „Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineană?” (Ioan 4, 9) nu e una fără sens – istețimea interogării și reacția „rapidă” la discuție o fac pe femeie să intre în jocul discuției cu Domnul. Și să câștige Adevărul de partea ei.

Nu este emoționată de Străin decât atunci când Acesta descoperă taina inimii sale, fără a-i vădi păcatul – „cinci bărbați ai avut, iar acesta ce-l ai nu-ți este bărbat” (Ioan 4, 17-18) – vădește cunoașterea inimii ei, a vieții ei. Nu întâmplător femeia se ascundea de ochii celor din Sihar. Cine a trecut prin gura satului știe cam cum simțea femeia aceea răutatea și de ce, dintr-o dată, bunătatea Străinului o topește, o ajută să-și descopere partea spirituală a preocupărilor ei. Pentru că vrem au ba să recunoaștem, Hristos convertește la Evanghelie sufletul rănit al femeii. Îi descoperă inteligența credinței dincolo de orice ritual. Îi dezleagă sufletul de interogări inutile. Iar femeia îl răsplătește cu nădejdea ei și cu vestirea Lui. Schimbarea se vede în curajul prin care reintră în cetate. Se strecurase după apă dar, primind apa cea vie a cunoașterii lui Dumnezeu, iese dinaintea comunității și-i vestește mesianitatea. Și o face în mod convingător, de vreme ce samarinenii, spre deosebire de gadareni ori ghergheseni ori chiar de ceilalți ai neamului lui Israel, Îl roagă pe Hristos să rămână în Samaria, cu ei. Și mulți au crezut nu doar pentru entuziasmul femeii, ci „pentru cuvântul Lui” (Ioan 4, 41). Cert este și că e cea mai entuziastă icoană a unei comunități convertite. Ei dau mărturie, aprinsă în inima lor de femeia ce le ocolea privirile lor și care acum îi privește în ochi, susținându-le mărturia, că nu doar cuvintele ei ci El, El, Străinul le conferă apa cea vie a credinței, că Acesta este cu adevărat „Hristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4, 42). Și Domnul rămâne acolo două zile, înainte de a se întoarce în Galileea.

Nu e simplu joc de cuvinte în discuția dintre Iisus și femeia samarineană. Când ea Îi vorbește despre apă și scoaterea ei la lumina zilei, Domnul mută discuția către altă apă vie, apa pe care Domnul Hristos o descrie astfel: „Dar cel care va bea din apa cea pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 14). Sunt cuvintele care o entuziasmează pe femeia păcătoasă. Poate că, în primă fază, vede o soluționare a drumului amiezii, ascunsă de priviri, ca să ia apă din fântână. Dar curând, înțelegând profetismul său, femeia adâncește cuvintele și înțelege. Ne dovedește, cu Toma și cu femeile mironosițe, că a crede este o alegere a inteligenței, a rațiunii luminate de încredere. Este una dintre cele mai frumoase așezări în voia lui Dumnezeu a sufletului unui om în parcursul Noului Testament, așa cum îl avem astăzi la îndemână. Apa cea vie despre care Domnul îi vorbește a devenit pentru creștini apa cea vie a Botezului. Pentru aceea, locul acela al Dialogului-Izvor, a devenit loc de pelerinaj și Botez. Încă înainte de 384 d.Hr., acolo s-a înălțat o biserică sub formă de cruce, marcând locul în care creștinii primeau apa cea vie a nemuririi. Prin acesta, Mântuitorul făcea să se împlinească adevărul conform căruia „vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește” (Ioan 4, 23). Plecând de la Iordan sub acuză falsă că botează pe prea mulți, Domnul ne arată cu Iordanul urcă la cer prin împlinirea Evangheliei Sale.

Femeia cere apa cea vie ca să nu mai înseteze. O face pentru noi toți. Ca o mironosiță înainte de vreme. Înțelege. Mărturisește. Cheamă la Hristos. Privește în ochi oamenii. Pentru că a întâlnit Iertarea. Care izvorăște din plin, ca un izvor de apă curgătoare din adâncul de taină al Învierii. Din Mormântul Golgotei, ca dintr-o fântână de apă vie, ne-a izvorât Iertarea. Femeia samarineană știe. Mărturisește. Ne cheamă. Și știe să ne aducă aminte, mereu și mereu, că nu putem primi iertarea fără să primim Apa cea Vie a Botezului și revărsarea de Foc a Cincizecimii. Așezate în limita post-pascală a lecturii din Evanghelie, cuvintele din ghizdul de lumină al Fântânii lui Iacob ne dăruiesc vindecarea de setea de apă, dar ne cheamă la setea de Hristos-Dumnezeu. Veșnicia este numai pentru cei însetați de El. Străinul-Frate, Dumnezeu-Omul, cu a cărui Înviere ne-am vindecat de moarte și am redescoperit Împărăția Cerurilor. O femeie la Fântână, asemenea femeilor mironosițe la Mormânt. Toate aduc vestea cetății: că Domnul este Mesia, Viața veșnică.