Dar poate că sfiala se bazează pe o înțelegere neclară sau greșită a expresiei care o provoacă. Căci un creștin neduhovnicesc nu există, nu poate exista. Creștin trupesc sau sufletesc, deși cuvânt folosit din apostolice vremuri pentru o stare de anomalie este, în sine, un nonsens. Căci n-ai devenit creștin printr-un botez din apă și din suflet, nici din apă și din trup. Ci din Apă și din Duhul Sfânt. Dar se poate să fie, și prea sunt, creștini care nu-și asumă, din neștiință sau din iubire de sine, lumea pentru care au primit cetățenie prin Botez și pe care o gustă în fiecare atingere a harului: Împărăția Cerurilor. N-o au ca sens, iubire și țintă a vieții cotidiene. Deși au primit pașaportul pentru Patria cerească, îl țin în sertar, sub toate actele ce privesc viața din această lume. Și, de cele mai multe ori, pașaportul este însoțit acolo, în fundul sertarului, de ghidul cereștii Patrii, cel al limbii și al manierelor ce se poartă acolo, carte ce se numește Noul Testament.

 „Auzit-ați că s-a zis celor de demult: Să nu preacurvești. Ci eu zic vouă că tot cel ce caută spre femeie ca să poftească pe ea, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa.” (Matei 5, 28)

Legea veche stipula o conduită exterioară, sancționa faptele care puteau provoca ceea ce numim astăzi degenerarea morală a unui popor.

În schimb, lupta inimii cu pofta nu este la vedere. Ea aparține altei lumi. Lupta cu gândul se dă pentru Împărăția Cerurilor cea dinlăuntrul oamenilor, nu pentru societatea lumească. Lupta cu ispita se dă în fața Tronului ceresc, a îngerilor și a sfinților. Nu înaintea oamenilor și a lumii de aici.

De aceea, om duhovnicesc este în chip firesc cel ce-și asumă această luptă lăuntrică ce se dă în fața porților Împărăției Cerești și pentru dobândirea acestei Împărății. O luptă care antrenează lăuntric, treptat, toată ființa. Evanghelia cheamă la această luptă, la această năvală ascunsă lumii spre Împărăția lui Dumnezeu. E tocmai călătoria pentru care ți s-a dat pașaport la Botez. O călătorie care îți schimbă mintea, dezlipind-o de lume și alipind-o de Împărăția lui Dumnezeu...

Smerenia nu e decât efectul acestei adânciri lăuntrice spre Împărăția lui Dumnezeu. E rodul firesc și, de aceea, nesesizat de cel care o are, al luptei lăuntrice cu păcatul, cu patima și duhul rău. Cu cât asaltul lăuntric înaintează, cu atât mireasma și lumina smereniei răzbat în lume din Împărăția nevăzută... Căci smerenia este a lui Dumnezeu și își imprimă mireasma și lumina în sufletul și trupul celui ce se apropie de Împărăția Lui....

Deci, poate nu de smerenie e vorba, totuși, în sfiala noastră de a ne numi oameni duhovnicești. Ci mai degrabă de ceva despre care Domnul Iisus Hristos grăiește astfel: „Căci unde este comoara ta, acolo este și inima ta” (Matei 6, 21).

Sunt oameni botezați a căror comoară este lumea aceasta cu viața ei spre nimic, oameni care se însoară și se mărită, mănâncă și beau, și peste care Împărăția lui Dumnezeu se va prăvăli din cer, surprinzătoare și nimicitoare ca potopul lui Noe (Matei 24, 38-39). Și sunt creștini ai căror comoară a inimii, aici și acum, este Împărăția lui Dumnezeu. Aceștia își trăiesc viața lor privind spre cea a Îngerilor, mâncând firimiturile de sub masa Sfinților și tânjind, prin credința în Cel ce poate preface și cățeii în oameni, după un loc în Împărăția cea gătită lor de la facerea lumii...

Poate că viața duhovnicească conștientă începe în cel botezat, în clipa în care duhul său tresare la acel „iată!” din cuvântul Domnului, prin care ne atrage atenția spre lumea din lăuntrul nostru. Căci prima parte, cea a poruncii vechi „Auziți ce s-a zis celor de demult: Să nu preacurvești” privește viața exterioară, trupească, relațiile sociale, morala publică. Dar partea a doua, cea despre preacurvia ce împiedică accesul la Împărăție, începe cu „iată”. 

Acest „iată!” e degetul lui Dumnezeu care străpunge zidul de întuneric, de viclenie și răutate dintre conștiință și Împărăția Cerurilor, făcând să răsară, în ochii credinței noastre, lumina veșnicei vieți.