Sfânta Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur – model pentru soțiile văduve

Antuza, ca văduvă și mamă creștină care nădăjduia în Dumnezeu, a alergat în orice necaz al ei la Părintele ceresc. În El și-a sprijinit orice nădejde, și Lui s-a rugat. Pe credință și-a sprijinit și nădejdea, și se lupta rugându-se. De aceea a și biruit! Femeile văduve se cuvine să-i urmeze acestei văduve răbdătoare, ca să se mângâie în marea lor durere. Să ridice și ele crucea grea a văduviei, să nu plângă nemăsurat și să nu se întristeze până la moarte.

Bucuria și fericirea permanentă și neschimbătoare există doar în ceruri. Aici pe pământ toate sunt în permanentă schimbare. De multe ori bucuria este doborâtă de tristețe, așa cum s-a întâmplat în familia binecuvântată și fericită a dregătorului din Antiohia, Secundus, și a soției sale, Antuza. Din bucurie familia a căzut în durere, în tristețe, a trecut de la starea de fericire la starea de doliu. Tatăl familiei a murit pe neașteptate, la puțină vreme după nașterea lui loan. Comandantul Secundus a murit! Și Antuza a primit fulgerător o grea lovitură. A ars-o flacăra durerii! Și a plâns mult și amar în fața soțului ei mort, a bunului ei tovarăș, în casa lor împodobită de marmură. (...)

Antuza a suferit și a pătimit mult prin moartea soțului ei, dar n-a deznădăjduit. N-a lăsat ca văduvia apărută în floarea tinereții să-i tulbure sufletul și să-i întunece mintea. Ca mamă văduvă a luat aminte la cuvintele Apostolului care îndeamnă: „să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12, 1). Antuza a purtat cu răbdare lupta pe care o avea în față, a răbdat împotriva valurilor acestei mari încercări.

Și cine a ajutat-o să rabde și să rămână liniștită în marea ei durere? Întâi de toate supunerea din tot sufletul față de voia lui Dumnezeu. Antuza n-a vrut să cerceteze voile lui Dumnezeu și a crezut că ceea ce El a îngăduit a fost spre folosul ei veșnic, și că nu i-a dat crucea iubirii Lui părintești mai grea decât putea s-o poarte. Așadar, a ridicat în fiecare zi crucea ei grea fără să cârtească și astfel și-a arătat iubirea față de Dumnezeu. Căci „aceasta înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu: a răbda și a nu cârti”. 

În al doilea rând, i-a dat curaj și a ajutat-o să rabde și să accepte adevărul că soțul ei trăia în ceruri, în împărăția lui Dumnezeu. Antuza nu s-a tulburat „ca cei care nu au nădejde” (1 Tesaloniceni 4, 13), care se tânguiesc pentru cei morți și se tulbură, care nu nădăjduiesc în învierea morților. Antuza a crezut nezdruncinat că soțul ei n-a dispărut, că nu s-a risipit în neant, ci viețuiește și dincolo de mormânt în împărăția Domnului nostru lisus Hristos Cel Atotputernic. Secundus a fost un creștin bun și virtuos, și moartea lui a fost o mutare la Domnul. (...) Această cugetare și convingere, că-l va întâlni în ceruri pe soțul ei iubit, acolo unde toți sfinții lui Dumnezeu se odihnesc și se veselesc cu slavă și bucurie preaslăvită, a făcut-o pe tânăra văduvă, pe mama Antuza, să rabde neîncetat.

Femeile văduve se cuvine să-i urmeze acestei văduve răbdătoare, ca să se mângâie în marea lor durere. Să ridice și ele crucea grea a văduviei, să nu plângă nemăsurat și să nu se întristeze până la moarte, să nu lase tulburarea exagerată să le întunece mintea, încât să nu poată să vadă cele cuvenite. Să nu se îmbete din pricina durerii, iar cuvintele lor să nu fie cuvinte nesăbuite, și glasurile lor pline de puțină credință să nu tulbure și pe alții, pe casnici și rudenii, ci prin răbdarea lor să-I mulțumească lui Dumnezeu.

Prin urmare, să nu arate tânguiri de deznădejde și țipete, lamentări și cârtiri, bocete și strigăte străine, însingurare și îndepărtare de biserică, încălcarea îndatoririi de a merge regulat la locașul sfânt. Toate acestea nu folosesc, nu înseamnă cinstirea celui adormit. Tu, cea văduvă, vrei să-l cinstești pe soțul tău plecat de lângă tine? În alt mod să-l cinstești: prin psalmodii înălțate către Dumnezeu și prin viața ta virtuoasă! Dar și să faci milostenii, binefaceri, Sfinte Liturghii pentru odihna sufletului lui. (...)

În marea furtună a necazurilor, văduva Antuza n-a naufragiat, pentru că a alergat la limanul cel neînviforat, la ajutorul lui Dumnezeu. Le-a pus pe toate pe seama Proniei dumnezeiești. A luat lângă sine pe copilul ei orfan, pe micul loan, și a crezut că Domnul va fi în continuare ocrotitorul puternic al celor doi, al mamei și al copilului. (...)

Pe fundamentul acestei credințe, că Dumnezeu Părintele este iubire, a început să mediteze tot mai des asupra cuvântului dumnezeiesc. Astfel, a citit paginile inspirate ale Sfintei Scripturi, care sunt „cuvinte de îndemn” (Evrei 13, 22) de mângâiere și de întărire în încercări. Cuvintele inspirate de Dumnezeu ale psalmistului: „Domnul păzește pe cei străini; pe orfani și pe văduvă va sprijini și calea păcătoșilor o va pierde” (Psalmul 145, 9) o încredințau că Domnul o va întări și o va mângâia. De aceea repeta aceste cuvinte în fiecare zi, ca să primească curaj și putere. Sufletul îndurerat al Antuzei și-a pus toată nădejdea în Domnul Cel Atotțiitor și Atotbun, Care Se îngrijește chiar și de florile câmpului și de păsările cerului. De aceea, ca văduvă și mamă creștină care nădăjduia în Dumnezeu, a alergat în orice necaz al ei la Părintele ceresc. În El și-a sprijinit orice nădejde, și Lui s-a rugat. Pe credință și-a sprijinit și nădejdea, și se lupta rugându-se. De aceea a și biruit! „Neamul femeiesc are o oarecare înclinație către starea emoțională. Când însă se adaugă și tinerețea, și văduvia timpurie și lipsa experienței vieții, și mulțime de griji, și viețuirea de dinainte în petrecere bună, în bucurie și bogăție, atunci viața devine foarte grea. Și dacă cea care a primit lovitura nu se bucură de ajutor din ceruri, primul gând ar putea s-o doboare”. Pe Antuza însă, care a primit ajutorul lui Dumnezeu nimic n-a reușit s-o facă să cadă, s-o zdrobească, și acest lucru a fost prima și marea dovadă a grijii sporite a lui Dumnezeu fată de ea, față de mama văduvă, luptătoare, care credea și nădăjduia în Dumnezeu, ocrotitorul și ajutătorul văduvelor și al orfanilor. Ea însăși din propria experiență mărturisea că s-a aflat întotdeauna „sub înrâurirea ajutorului de sus”  și faptul că: „Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să rezist!”

(Atanasie I. Skarmoghiani, Mamele eroine ale Sfintilor Trei Ierarhi, Editura Egumenița, Galați, 2012, pp. 282-289)

Vezi și: Femeile ce i-au născut – temelie a măreției Sfinților Trei Ierarhi

De la același autor

Ultimele din categorie