Într-adevăr, poate tipul scrierii mele nu rezonează cu cerințele concursului, dar mai înainte de a citi toate regulile, mi-a venit în minte o întâmplare care s-ar putea numi:  „Cum am făcut cunoştință cu Sfânta”.

Primăvara anului 1986, mă găsea elevă în clasa a X-a, la un liceu din Ploieşti. În timpul vacanței, care coincidea sau nu cu sărbătorile pascale, noi, elevii, nu eram îndemnați de profesori să-L cunoaştem pe Dumnezeu, ba din contră, unii mai zeloşi în a face pe plac unei minți atee, chiar amenințau că putem avea probleme la şcoală dacă am merge la slujbe. Cu mama sau cu bunica am mers regulat la biserică şi n-am avut parte de nicio represiune din partea cuiva, acest fapt punându-l acum pe seama Proniei Divine.

Aşadar, în timpul vacanței de Paşti (care întotdeauna se numea „de primăvară”), prin intermediul şcolii, s-a organizat o excursie „premilitară” la Iaşi. Numai cei care au trăit în timpul comunismului au avut parte de aşa ceva, fiind familiarizați cu termenul... Cu multă bucurie în suflet m-am înscris ca participant, acest fapt reprezentând şi un motiv să ies din județ, deoarece rația de benzină sau numerele „cu soț şi fără soț” (nimeni nu zicea „pare şi impare”) nu îndemna la excursii lungi, tocmai ca să nu vedem ce se află dincolo de orizont, să rămânem „îndobitociți”, să nu putem evalua, compara etc. În acele timpuri nu visam, nici cu ochii deschişi, că voi ieşi vreodată din țară, că voi vedea „R. D. G.-ul” despre care auzisem că e un soi de ținut mirific, încântată de imaginile din revistele „Nekerman” care mai pătrundeau şi pe la noi... sau că voi vizita vreo zece țări europene.

Dar să n-o mai lungesc atât (că „rămân fără cuvinte”, adică le depăşesc), voiam doar să amintesc celor „mai trecuți” condițiile „bune” în care trăiam sub Tovaraşu’ sau celorlalți, mai tineri, să le descriu atmosfera în care viețuiam în acele timpuri, importantă, de altfel, şi pentru înțelegerea momentelor expoziționale.

O garnitură întreagă de tren, formată din copii şi profesori,  porneşte din Gara de Sud către oraşul Junimii. Ajungem... cazare şi activități, dar şi timp liber uneori. Am ieşit singure să vizităm Iaşul, eu cu vreo trei-patru prietene. Nu-mi amintesc exact ce am făcut sau văzut în acel răgaz, un singur lucru îl am clar în minte: am ajuns la biserica unde era aşezată Cuvioasa atunci, la îndemnul uneia, mai „ştiutoare” care ne-a propus sa mergem să ne punem câte o dorință realizabilă cu condiția secretizării acesteia. Mărturisesc faptul că, la acea vreme, nu cunoşteam că unii sfinți s-au păstrat întregi. Auzisem de „moaşte”, neştiind ce sunt de fapt, nimeni dintre cei apropiați nedeținând o cultură teologică, auzind cuvântul uneori în unele vorbe sau ironii de felul: „moaşta pe gheață”(corect scris ar fi „moaş-ta” dacă denumeşte posesivitatea unei persoane), care putea fi singularul de la moaşte sau prescurtarea „mătuşii” sau a „moaşei” satului (moaşă-ta) sau ceva bun care se „moşteneşte”. Cam acestea erau conotațiile pe care rațiunea mea le deținea la vremea adolescenței, iar pe Sf. Parascheva o ştiam dintr-o icoană veche, de pe peretele dinspre răsărit al bunicii, darul preotului cu ocazia săvârşirii tainei cununiei şi mai ştiam că se sărbătorea la 14 octombrie, pentru că în unul din satele vacanțelor mele se ținea hramul. O văzusem şi o ştiam acolo, în veşmânt verde-stacojiu, fără a şti cine este, nu avea nume, doar ştiam că nu e Maica Domnului care aproape mereu avea Pruncul în brațe. La întrebările mele de copil fără minte, primeam de la adulți răspunsuri evazive, chiar vecine cu habotnicia: ”aşa e bine!”, „nu e voie să faci asta, e păcat!”.

Cert e că am ajuns pe treptele bisericii şi, cu o emoție puternică pe care nu o mai simțisem până atunci, am urcat cu înfrigurare, închinându-mă cu evlavie la intrarea în sfântul lăcaş. Apropierea de racla ce găzduia trupul sfintei s-a petrecut într-un mod precipitat, nu existau multe persoane în jur, iar noi eram puține la număr. Dintr-o dată am constatat că mi-a venit rândul relativ repede, fără să fiu „pregătită”... Inima-mi bătea cu putere, în urechi auzeam un zgomot ciudat, un nod îmi bloca esofagul, nereuşind actul simplului înghițit, iar ochii-mi erau ațintiți asupra veşmintelor care-i acopereau fața şi trupul. Aş fi vrut să privesc mai mult, să spun o rugăciune, dar mâinile şi căutătura colegei din spate mi-au amintit că nu sunt singură... Ah, dorința! Preț de câteva secunde am încercat să construiesc „ad-hoc” una, dar nu-mi venea nimic în minte. În sfârşit, reuşesc şi formulez în gând un soi de cerere empirică fără subiect şi predicat, fără virgulă sau semnul exclamării... şi trec mai departe mulțumită că am reuşit să-i cer sfintei ceva şi nădăjduitoare în ajutorul pe care mi-l va da.

Acest episod se termină brusc, fără o continuare propriu-zisă, iar viața mea a mers mai departe....

După puțin timp, am decis să mă căsătoresc, unii spunându-mi atunci că e cam devreme imediat după liceu, că n-am absolvit o facultate, că puteam merge mai departe... studiind. E adevărat că la momentul acela chiar mă pregăteam pentru admiterea la Filologie, dar dragostea a fost mai presus şi nu-mi pare rău deloc, ba chiar mă felicit pentru alegerea făcută. Pe tânărul teolog, numit preot într-o parohie modestă de țară, l-am urmat cu inima deschisă, încrezătoare că voi putea depăşi orice obstacol dacă vom fi alături, el şi eu, fata de la oraş, care nu stătuse la sat mai mult de o lună, în vacanțe, la bunici.

Eeei, dar „viața la țară” (parafrazându-l pe Duiliu Zamfirescu) e grea, nu e mereu soare, verdeață şi vreme bună... Am început să mă ocup de viața de familie, luând în serios rolul de soție, mamă, preoteasă etc. Copil mic, o casă parohială care avea nevoie de reparație capitală, înjghebarea unei gospodării cu grădină de zarzavat, cu orătănii prin ogradă şi un lucru deosebit de important: împrejmuirea cu gard, delimitând astfel curtea noastră de cea a cimitirului, toate acestea nefăcându-se într-o singură zi. Aşadar, asemănarea cu soția preotului Trandafir din celebra nuvelă a lui Slavici „Popa Tanda” era evidentă, trăită identic, parcă, în care-mi apare imaginea preotesei care-şi chema pruncii să se joace în spațiul împrejmuit, subliniind faptul că dețin un astfel de loc numit curte, doar că zilele erau altele, după Revoluție, mutarea noastră la sat petrecându-se chiar în decembrie 1989.

Apoi, am început să suplinesc pe un post de învățător, simultan la patru clase, la o şcoală dintr-un cătun apropiat, la vreo 4 km de locuință, mergând numai pe jos, neexistând drum asfaltat sau mijloc de transport până acolo. Îmi plăcea, chiar dacă drumul şerpuia printr-o pădurice, jumătate coborând, jumătate urcând un deal şi musai cu cizme de cauciuc din octombrie până-n aprilie, dar aveam numai 20 de ani şi optimismul caracteristic vârstei, mergeam pe ploaie, furtună sau ninsoare, fiind singurul cadru didactic din şcoală.  Am funcționat acolo vreo opt ani, timp în care a venit pe lume şi cel de-al doilea copil şi, câteodată, îmi aminteam de Sfânta căreia, mai demult, îi încredințasem o dorință  secretă, nedezvăluită nimănui, venindu-mi aceasta în minte mai ales cu ocazia sărbătoririi sale sau când la serviciu apăreau oameni care-mi aminteau că doar suplinesc, invidioşi oarecum pe succesele şcolare sau aprecierile părinților, a superiorilor etc. Atunci, mai ziceam în gând „uite, că nu tot ce-ți propui sau doreşti în viață se împlineşte chiar dacă o ceri unui sfânt...”

În curând, şcoala avea să fie desființată, din lipsa numărului de copii, cei rămaşi erau aduşi cu microbuzul şcolar la unitatea din centrul comunei, după ce cu un an, doi înainte, autoritățile construiseră un lăcaş nou acolo, aproape degeaba. Am ajuns la şcoala din apropierea casei, la început tot ca învățătoare, apoi ca profesor de religie şi, în următorul an, ambiționându-mă puțin, am hotărât, de comun acord cu soțul meu, să dau admitere la Facultatea de Teologie. La examenul scris am obținut prima medie şi au urmat patru ani extrem de anevoioşi, întrucât eram studentă la zi, aveam serviciu, doi copii şcolari, soț, gospodărie.... Nu mă întrebați cum am reuşit să trec peste toate acestea, cum am reuşit să-mi dau licența şi să obțin, tot în anul terminal, titularizarea, căci nici eu nu ştiu cum am făcut față unor cerințe chinuitoare. De multe ori riscam să nu fiu primită la examen dacă nu însumam numărul de prezențe sau lucrări susținute la seminarii, unele cursuri trebuiau scrise de mână şi prezentate părintelui profesor, mergeam cel puțin de o dată sau de două ori pe săptămână cu trenul, microbuzul sau cu maşina personală când eram mai mulți.  Uneori învățam în mijlocul de transport în drum spre facultate, parcurgând astfel cursurile necitite. Succesul a venit abia în 2004 când am obținut cu greu ceea ce-mi părea de nereuşit: profesor titular cu dublă specializare-limba română/religie.

Revin la primul episod: când peste ani îmi aminteam ce-mi pusesem în gând cu mintea mea de copil, greşeam din cauza nerăbdării, a neînțelegerii planului lui Dumnezeu cu mine şi ziceam că nu-i adevăr în cererile făcute la racla moaştelor, fie şi nespusă cuiva dorința. Rămasă neîmplinită acea idee neformulată clar şi nici cu termen de finalizare încerc s-o redau într-o propoziție: „să termin facultatea de filologie”. Nu s-a întâmplat aceasta imediat după liceu, probabil că trebuia să se nască mai întâi copiii, apoi să ajung să dețin şi acea disciplină ce nu se putea studia (decât de către băieți) înainte de 1989 şi care nu era predată în şcoala românească la acea vreme.

Aşa că, după un timp, însoțită de părinte şi cei doi fii, trecuți de vârsta pe care o aveam eu în 1986, am mers la Iaşi cu gând să cer iertare în mod direct Sfintei Parascheva, MULȚUMINDU-I totodată pentru toate binefacerile primite şi ducându-i obolul meu, nedorind să fac public în ce a constat. Aş mai avea de adăugat faptul că unul dintre copii a studiat de la o vârstă fragedă în Sf. Munte, întorcându-se în țara natală şi fiind pe cale să termine a doua facultate, căsătorindu-se cu aleasa inimii, acum cinci luni, la o vârstă la care unii (la fel ca în cazul meu) spun că-i devreme (eu, nu) iar celălalt, mezinul de 21 de ani este student la Braşov, n-aş vrea să dau multe detalii despre ei, deoarece e viața lor, dar aceste lucruri nu le pot pune decât în capitolul vieții numit „ÎMPLINIRI”.

Aş vrea să închei cu un îndemn către toți cei care au tendința de a se îndoi de ajutorul dat de casnicii lui Dumnezeu, sfinții: nu vă lăsați amăgiți de potrivnicul care încearcă să ne înşele pe orice cale, iar împlinirea visurilor mai ține şi de noi, căci... „Dumnezeu ne dă, dar nu ne bagă şi-n traistă”, iar ca „dezvinovățire” pentru credința mea nestrămutată în ajutorul dat nouă, nevrednicilor, de către prietenii Domnului, fac următoarea precizare: nu-s o persoană care să atragă atenția prin comportament religios din cale-afară, superstițioasă sau habotnică, am îmbrăcăminte şi purtare normală, ca oamenii de rând, cu capul acoperit doar în biserică, cu grăire profană care nu mă trădează la prima vedere a fi ceea ce sunt, de fapt.

Aşadar, am istorisit o parte din viața mea ce are legătură cu Sfânta Vineri (parskevi<gr=vineri), dar POVESTIRI cu minuni ale altor sfinți mai am, de exemplu Sfântul Ioan Rusul din Evia, tare drag mie şi familiei mele şi pe care v-aş provoca să-l cinstim prin lucrări asemănătoare în luna mai, în apropierea zilei sale de prăznuire.

Dumnezeu să ne ajute tuturor!