Inima e adâncul cel mai adânc din noi. Aș putea să spun că e o ființă în plus în ființa noastră. De ce spune Dumnezeu: „Am făcut inima ta ca să locuim în ea”? El nu locuiește oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat în slăvile cerurilor, are plăcerea să locuiască într-o inimă de om. Este locul pe care l-a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea e subordonată inimii. Ființa noastră de răspundere și de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curățirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat în vederea Sfintei Împărtășanii cu Trupul și Sângele Mântuitorului.

A te împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului înseamnă să fii una cu El, să fii cu adevărat un împlinitor al cuvintelor Lui și să recunoști cu adevărat că pierdut ai fost și te-ai aflat. Pentru că, da, e nevoie să te pierzi. Dar nu în sensul de a părăsi învățătura adevărată, ci de a renunța la o identitate moleșită sau strict omenească și de a te regăsi într-o personalitate îngerească.

Sfânta Împărtășanie este cu adevărat dorirea cea mai grozavă din partea Cerului, ca Dumnezeu să-Și mențină mai departe ceea ce a spus: „Eu voi fi cu voi mereu…” și „Cine nu va mânca Trupul și Sângele Meu, acela nu va avea viață veșnică…”.

(Arhimandritul Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 50-51)