Sfânta Cuvioasă Melania L-a iubit atât de mult pe Dumnezeu, încât a reușit, cu rugăciunile ei, să își convingă soțul să ducă împreună o viață sfântă, întorcându-i și pe alții la dreapta credință și miluindu-i pe cei săraci. Căsătorită fără voia ei, încă din adolescență, Sfânta a fost întristată de faptul că nu și-a putut păstra fecioria, așa că îl ruga pe soțul ei să păstreze de acum înainte curăția, măcar. Dar el îi spunea că va face acest lucru după ce vor avea prunci.

Dând naștere unei fete și unui băiat și aceștia amândoi fiind luați de Dumnezeu, iar Melania fiind foarte bolnavă, a înțeles Apelian, soțul ei, că venise vremea să o asculte. Hotărând amândoi să se călugărească, au început să își vândă averea, ei fiind cei mai îndestulați, după împărat. Din aurul obținut au trimis în toată lumea celor care aveau nevoie, au zidit biserici și mănăstiri și, fiind duși de către corabie într-un ostrov oarecare, au răscumpărat pe cei care fuseseră luați în robie de acolo.

Mergând apoi la Ierusalim împreună cu mama Melaniei, s-au nevoit într-o casă, fericita locuind acolo ca într-o închisoare. Era vizitată doar o dată pe săptămâna de către mama ei și de către soțul care acum îi era ca un frate, dormea doar două ore pe noapte și postea aproape toată săptămâna. După moartea mamei ei, Melania a ieșit din casa aceea și, zidind o mănăstire, a povățuit peste 90 de maici, iar odată cu moartea lui Apelian, aștepta și ea clipa în care se va duce către Dumnezeu. Știa că șederea ei pe pământ fusese prelungită spre folosul altora, având și darul vindecărilor și al izgonirii duhurilor rele.

Cunoscând de mai înainte că a venit vremea plecării la cele veșnice și fiind cuprinsă de boală, s-a întins pe pat și și-a pus mâinele în semnul Sfintei Cruci, spunând: „Precum a voit Domnul, așa s-a făcut”, urcând sufletul ei la Domnul pe care Îl alesese încă din copilărie. Toți călugării din jurul Sfintei Cetăți s-au adunat la înmormântarea ei, cântându-i toată noaptea psalmi și cinstind-o pentru viața îngerească pe care o dusese.