Sunt profesor pensionar. Îmi amintesc de tatăl meu, care după 18 luni de spitalizare din cauza cancerului de ficat, a ajuns în moarte clinică. Familia mea a fost chemată să-l ia acasă de urgenţă, cu câteva clipe înainte de a ajunge la morgă.

În timp ce tatăl meu era plâns de familie, în salon intră bunicul meu (socrul celui aflat între viaţă şi moarte), cu o bucată de vată sfinţită de la Cuvioasa Parascheva şi, fără să se jeneze de prezenţa doctoriţei, îl mângâie pe creștet, punând vata în buzunarul pijamalei, spunându-i că se va face bine şi că îl aşteaptă pe 8 septembrie la onomastica soacrei. Înainte de acest gest, m-a mustrat, fiindcă am cheltuit averea pe medi­camente, uitând-o pe Sfânta Parascheva „care te scoate din morţi”.

Apoi bunicul ne-a certat pe toţi, nonverbal, cu degetul arătător, după care ne-a iertat cu o invitaţie pe 8 septembrie şi s-a grăbit să nu piardă trenul. Uluiţi de gesturile, cuvintele şi mai ales de credinţa bunicului, toţi au meditat la faptul că bătrânului i s-a întâmplat ceva.

Brusc, toţi s-au dezmeticit auzind o voce slabă: „Mi-e sete!”. Era tatăl meu. Doamna doctor ne-a îndemnat să-i dăm orice: „O fi ultima dorinţă... şi nu mă mai întrerupeţi”, deoarece lucra la biletul de externare.

Toţi erau speriaţi, pentru că se ştia de ultima lună de perfuzii, de abdomenul lui putred, de chipul ca de cadavru, îmbrăcat cu o foiţă subţire de piele. Totuşi, i-au dat să bea, apoi a cerut să mănânce, să se plimbe la aer. După 5-6 minute, când erau în uşă, doamna doctor, care terminase biletul de externare (ultimul cuvânt fiind: agravant), a sărit speriată, întrebând: „Ce-aţi făcut?... cum l-aţi luat?... ce-a mâncat?... ce-a băut?... dar, bătrânul acela... ce-a făcut, ce i-a dat?”.

După ce a aflat de vata sfinţită de la Cuvioasa, doamna doctor a constatat că „este o minune dumnezeiască” şi a propus reluarea analizelor. Apoi s-au adunat medici din Iaşi, Bucureşti, Cluj, Timişoara şi au recunoscut minunea. „A venit acasă cu timol 2 – de nou-născut –, după care a mai trăit 22 de ani, murind spovedit, împărtăşit, cu lumânare aprinsă şi cu cei dragi în jur”.

Doamna Eugenia menţionează, în finalul acestei evocări, vorbele marelui arhimandrit Cleopa Ilie: „Ştiţi cât de mare poate fi minunea de care aţi putea avea parte?... cât de mare vă este credinţa! Spune-mi cum ai murit, ca să-ţi spun cum ai trăit”. De admirat credinţa puter­nică, adevărată, în puterea şi dragostea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, pe care a avut-o bunicul meu”.

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva, Doxologia, Iaşi, 2011)