În casă întuneric. Afară frig, de plesnesc lemnele. Furia blândă a naturii, răceala zăpezii sărutând pământul ravăn ce va da naştere în primăvară verdelui crud. Și-n casă arde focul, plita e fierbinte, sufletul e cald, inima e liniştită. Ochii-mi caută luminiţa de pe perete, luminiţa aprinsă de mama pe înserat, luminiţa de la candela ce arde în faţa icoanei Sfintei Parascheva. Nu mai sunt copil, dar privesc înspre candelă cu aceeaşi sfiiciune a copilului căruia mama îi spune: “Aprind candela, e furtună afară, fie ca Sfânta sa ne aibă-n pază”. Sau când în ajunul unei zile importante, ne rugam la Sfânta să ne ajute. Acum sunt departe de casă, de plita încinsă, de copacii din grădină, dar icoana Sfintei e comoara ochilor minţii mele – o văd mereu, corp firav dar hotărât, un peisaj arid, o biserică răsărind în spate, undeva în dreapta. Icoana copilăriei si adolescenţei mele, liantul dintre noi si Dumnezeu în zile grele dar şi în momente de bucurie.
Sfânta Parascheva – Apărătoarea neamului românesc, binecuvântarea Moldovei. Sfânta Parascheva – sora noastră, regina noastră, prietena noastră. Mândria fiecărui ieşean, ce-şi va încentini pasul pe bulevardul Ştefan cel Mare pentru a-şi face cruce sau pentru a intra în Mitropolie şi a se închina raclei Sfintei. Adeseori, plin de teamă dar şi de încredere, îşi va aşeza mâna pe mâinile firave ale sfintei, a căror căldură străbate prin catifeaua grea. Timpul va face ca roşul catifelei să dispară, pământesc acoperământ, însă Sfânta va dăinui ani şi ani, precum un soare darnic. Argintul raclei e martor tăcut al veşniciei Sfintelor Moaşte, atunci când în noaptea dintre 26 şi 27 decembrie, anul 1888, paraclisul bisericii Trei Ierarhi a fost înghiţit de flăcări lacome, ce au topit argintul ce îmbrăca racla, lăsând însă neatinse lemnul firav şi moaştele Sfintei. Minune mare, minune bună. De peste 370 de ani, de când Sfânta a ales Iaşul ca tărâm de suflet, neasemuite minuni ne bucură inima şi mintea. Rugăciunile adresate Sfintei au înlesnit salvarea multor vieţi şi vindecarea multor suflete. Am scăpat de secetă, de război, de inundaţii – aud din nou vocea mamei “Noi la Iaşi nu avem indundaţii, sa ştii tu că ne protejează Sfânta.” Cu recunoştinţă şi credinţă am citit relatarea unui preot din Ardeal, bolnav de T.B.C. şi pe cale de a orbi. Cu smerenie si speranţa s-a îndreptat spre Iaşi, spre a se ruga Milostivei. Ajuns seara, la orele zece, a descoperit poarta de intrare a Mitropoliei ferecată. Cei mai mulţi dintre noi s-ar resemna şi s-ar întoarce a doua zi, însă reacţia preotului m-a înduioşat nespus de mult. Acesta a mers lângă peretele înapoia căruia a crezut-o pe Sfântă, şi prin perete, s-a rugat Sfintei Parascheva şi Lui Dumnezeu. Cum să poată opri un zid de piatră o rugăciune atât de fierbinte şi sinceră? Această dovadă de credinţă e mai presus de orice, de pământ, de foc, de piatră. Zidul s-o fi rugat împreună cu preotul, însufleţit fiind poate de genunchiul plecat în colbul dimprejur.
Mare bucurie să avem în suflet că Sfânta ne-a ales pe noi sa o găzduim, după ce a călatorit prin multe locuri, poate mai vrednice să o adăpostească decât noi, precum Sfântul Ierusalim. Sfânta Parascheva s-a născut într-un sat din Turcia, pe nume Epivata. Educată în spirit creştin de către părinţi, Parascheva, la numai cei 10 anişori pe care îi avea, a fost cuprinsă de Cuvântul Evangheliei “Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Cât curaj, câtă determinare pot sălăşui în mintea unui copil de doar zece anişori! O vârstă atât de fragedă, la care abia descoperim lumea cu paşi nesiguri sub îndrumarea părinţilor. Această poruncă sfântă a străbătut întreaga fiinţă a fetei care de îndată s-a lepădat de hainele-i scumpe, oferindu-le săracilor. La vârsta aceasta fragedă a înţeles nevoia cerşetorilor şi mai mult decât o boccea de haine, le-a oferit speranţa într-un viitor mai bun, binecuvântat cu suflete milostive precum al copilei din faţa lor. Parascheva nu le-a dat o pelerină din bumbac, ci un veşmânt al bucuriei, ţesut din rugăciune şi evlavie. O, cine nu şi-ar dori să fie acel cerşetor, să primească într-un obiect pământesc, toată binecuvântarea cerească!
Copila luând calea celor sfinte, s-a îndepărtat de satul natal, unde parinţii nu au putut accepta decizia nestrămutată a fetei. Multă suferinţă s-o fi pogorât asupra lor, dar cu siguranţă Domnul le-a alinat durerea. Paşii au dus-o pe multe meleaguri precum Constantinopol, Chalcedon, Heraclea Pontica, Ierusalim şi Kallikrateia, unde s-a şi stins din viaţă la frageda vârstă de 27 de ani. Pământul a primit-o plin de bucurie, până într-o zi, în care un bărbat înnegrit de păcate a fost îngropat în apropierea sfintei. Imi aduc aminte cum acum câţiva ani buni am fost cu o prietenă de suflet la surorile ei măicuţe ce slujesc la Mănăstirea Agapia. Atât de multă linişte era în casa surorilor, încât, întorcându-mă acasă mi-a fost greu să mă obişnuiesc din nou cu zgomotul vieţii cotidiene. Poate păcatele sărmanului bărbat au ţipat atât de tare, încât Sfânta nu le-a mai suferit lângă Ea, pe bună dreptate. Atunci Parascheva s-a arătat în vis unui călugăr, poruncindu-i să o elibereze din chinul necurăţiei, atât de străin albului inimii Ei. Acesta a înţeles mesajul divin după ce Sfânta i s-a arătat în vis de câteva ori, conducându-l la mormântul unde liniştea i-a fost furată. Cu laude multe, Sfânta a fost dusă din mormântul strâmt şi depusă în biserica locului. Peste ani şi ani, iată ca Aceasta a ajuns la noi, în oraşul celor şapte coline, făcând minuni şi minunându-ne cu iubirea ce o naşte în inimile tuturor credincioşilor!
Cat de aşteptată este de către noi toţi ziua de 14 Octombrie! Când mii de pelerini vin la noi spre a se contopi într-un singur trup, într-o singură suflare! Suflarea credinţei şi a iubirii leagă în această zi binecuvântată toţi creştinii într-un jurământ al purităţii şi al stăruinţei în bine. Bunicuţe firave ce aşteaptă ore întregi pentru a ajunge la raclă, a căror oboseală le este luată cu mâna odată ce lacrimile lor pline de recunoştinţă şi evlavie ating în zborul lor prea iubita raclă. Copii dulci şi neastâmpăraţi care odată ajunşi în fata Paraschevei simt în aer magia şi importanţa momentului, transformându-se în blânzi mieluşei. Privirea plină de speranţă a celor ce caută alinare, rezolvarea problemelor cotidiene dar şi a celor spirituale, ce uneori sunt mai grele decât stâncile cărate de Sisif până pe vârful muntelui anevoios. Acel divin moment când… atingând racla curatei Parascheve mă simt atât de mică, înţelegând că fără ajutorul lui Dumnezeu, fără ajutorul Sfintei nu pot face nici măcar un pas, nu pot gândi nici măcar un gând, nu pot iubi, nici mă feri de sterilitatea modernă a gândirii în neant. O, câtă putere adun în acele clipe când rostesc bulversată o rugăciune în faţa raclei, şi câte rugăciuni nerostite gândesc într-o fărâmă de secundă. Apoi ieşind din Mitropolie, pe treptele înalte, îmi îndrept privirea spre cer – acolo unde sufletul nostru zboară de fiecare dată când ne purificăm prin rugăciune şi admiraţie faţă de vieţile Sfinților. Cerul albastru deasupra noastră şi cerul albăstrui dinlăuntrul nostru, înstelat de atât de multe lucruri frumoase, de gânduri atât de măreţe şi de iubire ruptă din Rai. Căci iubirea de acolo vine şi acolo ne va duce.
Privesc pe geam, e toamnă, în colţul ochilor am lacrimi, pe care încerc să le ascund de colegii prinşi în rutina unei zile de muncă. Şi văd, proiectată clar în văzduh acea icoană, icoana fiinţei mele, luminiţa de pe perete, mama făcându-şi cruce. Îmi simt inima ușoară, corpul uşor, aripi de dor, recunoştinţă şi credinţă crescându-mi în inimă. Şi totuşi – o inimă de copil.
