Frunzele de toamnă... mi-aș dori să le pot cuprinde într-o îmbrățișare și să nu le mai dau drumul niciodată. E vineri. Nu mai pot dormi, mă apropii ușor-ușor de icoană, spun o rugăciune în care Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a vegheat somnul și mă apropii de fereastră - un adevărat spectacol se desfășoară în fața mea, în fiecare dimineață: mă pot bucura de căldura soarelui, privesc zborul păsărilor, iar o adiere ușoară a vântului îmi atinge părul. Miroase a viață. Las geamul deschis și îmi spun: ,,Azi trebuie să duc la bun sfârșit cartea pe care am lăsat-o singurică pe masă!’’, dar deodată se aude glasul tatălui meu: ,,La masă!’’.

Mi-aș dori să fiu doar cu eul meu, dar în același timp nu îmi pot nega dorința de a fi alături de familia mea. Vreau să îmi pun ordine în gânduri, așa că mă așez pe covor și privesc cerul cu cartea în mână... o las pentru câteva momente. În sufletul meu e un adevărat război, oricât de mult aș încerca să ascund totul sub un zâmbet, nu e de ajuns, mă simt ca într-o închisoare din care nu pot evada, dar o închisoare solitară. Cred că în închisorile reale se află bucurie, acolo descoperi oameni noi și te poți reculege. Eu, însă, mă simt blocată aici și nu pot ieși. Mi-e dor de oamenii de altădată, de sinceritate, de momentele  în care un om îți spune pur și simplu ce îl apasă, fără rețineri și fără vreun interes, mi-e dor de zâmbetul unui copil, de bunica care se ostenea în grădina cu flori, de drumul spre casa bunicilor, de tot ceea ce înseamnă simplitate și de tot ceea ce ne apropie. Mă doare sufletul atunci când privesc  în jurul meu și nu văd acea sinceritate, acea pace, acel ceva care nu se vede, dar se simte. Nu sunt nimeni să dau cu piatra, pentru că nu sunt perfectă, sunt doar un simplu om, care visează la o lume în care iubirea să atingă sufletul fiecăruia.

Poate că sunt uneori neatentă și nu reușesc să văd cu adevărat că suferința nu e cea prin care trec eu, tragediile mele sufletești pier în fața adevăratelor probleme. Acolo este adevărata mângâiere, în închisori, în chipul unui copil care îți cere un zâmbet chiar dacă nu are nici măcar un adăpost... mi se rupe sufletul, dar știu că acolo se află Mâna plină de dragoste a Tatălui care are grijă ca acea durere să se transforme în FERICIRE. Știu că nimic nu este întâmplător și deseori pierd din vedere minunile – atunci când rămân blocată doar în acele tragedii care mă macină, sute de minuni se întâmplă chiar sub ochii mei: sunt oameni cărora părul încărunțit nu le-a luat speranța din suflete, iar ridurile lor reprezintă o poveste care așteaptă să fie ascultată, împărtășită cuiva, zâmbetele sincere ale copiilor care aleargă după fluturi, VIAȚA însăși este un miracol. Îmi spun: ,,Vreau să ies neapărat din starea asta’’.  Îmi iau umbrela și decid să mă plimb puțin. Iubesc frunzele, îmi place să le simt foșnetul, așa că le analizez pe fiecare în parte și le privesc jocul multicolor... subit, apare un băiețel în spatele meu. Avea hăinuțele rupte, fața plină de pete și mă privea cu ochișorii săi căprui și sclipitori. Gestul lui m-a uimit. Mi-a zâmbit și a zis: ,,Nu ești singură. Poftim, să ai grijă de ea’’. I-am mulțumit, iar acesta mi-a dat un pupic scurt pe obraz. Am vrut să îl intreb de ce mi-a oferit acea iconiță, dar când m-am întors, el nu mai era. Îmi era puțin teamă, nu știam ce să fac, dar apoi m-am uitat cu atenție și am descoperit chipul Sfintei Cuvioase Parascheva care ținea în mână o cruce și în cealaltă un mic pergament pe care scria: ,,Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu’’.

Pe moment nu am înțeles de ce primisem tocmai eu acea iconiță și... unde era băiețelul? M-am oprit să admir apusul soarelui, era sublim. Nu puteam descrie în cuvinte bucuria pe care o simțeam. Când am ajuns acasă, am descoperit că și eu aveam acea icoană și o văzusem de câteva ori în camera părinților. Am înțeles că atunci când te raportezi la cel de lângă tine, suferința devine mai dulce, astfel sufletul tău zboară, devine mai curat, și se umple de bucurie, o bucurie care atinge Cerul, pentru că nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată oferi măcar un zâmbet din tot sufletul celui care nu are, sau să nu își rezerve câteva momente pentru celălalt, acordându-i puțin din timpul tău acelui om, participi, de fapt, la întâlnirea cu Dumnezeu. Acele momente sunt de neprețuit, numai și numai atunci simți că renaști, iar viața ta capătă un sens.