Un singur pas m-ar fi despărțit de acel salt ce îmi umbrea întreaga gândire, până când, de nicăieri, a apărut o mână care m-a tras puternic, brutal chiar, de umăr. Am căzut pe pământul rece, vântul îmi usca lacrimile ce păreau a nu se mai sfârși. Vocea mamei, care m-a oprit de la tragedie, a început a-mi spune că lumea mea nu avea să se sfârșească acolo, cel puțin nu atunci.

Aveam aproape 16 ani, un trecut slab în spate, dar un viitor în față. Viața în sine încerca să-mi fure tot ce culesesem până atunci de pe cărarea destinului: prieteni, școală, casă, oraș. Locuiam cu familia mea, alcătuită din mine, mama, tata și fratele meu, într-o cameră de cămin, aflată într-un cartier periferic al Brașovului. Așa am trăit, până la acea vârstă, deoarece nu au existat posibilitățile necesare pentru un trai binevoitor. Am crescut în frică de Dumnezeu, însă eram la vârsta la care nu știam să apreciez adevărata valoare a Bisericii. Frecventam, într-adevăr, Sfântul Locaș, dar nu atât de des și nu cu o imensă tragere de inimă, ci doar din obișnuință, ca pe un program școlar ce trebuia respectat. Cu câteva luni înainte aflasem că ne vom muta în zona orașului Iași, unde aveam cumpărată, de câțiva ani, o căsuță bătrânească. În acel sat îmi petreceam majoritatea vacanțelor de vară, însă nu mi-aș fi dorit să locuiesc permanent acolo. Abia terminasem primul an de liceu și nu îmi doream să părăsesc orașul în care legasem noi prietenii, unde avusesem parte de momente plăcute și unde, în sfârșit, îmi făcusem un cerc frumos de amici cu care să îmi petrec timpul liber. Dintotdeauna fusesem o persoană mai retrasă, iar acest lucru mă ajutase să văd o altă parte a vieții. Fiind la vârsta la care emoțiile și trăirile erau mai accentuate decât în alte etape ale vieții, așezam totul sub o notă tragică. Cu toate acestea, noi nu reușiserăm să vindem locuința unde stăteam atunci, însă, cu acest risc, ne-am mutat la Iași. Era jumătatea lunii iulie. Primele două săptămâni nu am ieșit din curte, îmi construisem o carapace în jurul meu, din care preferam să nu mai ies niciodată. Până într-o seară, seara dinaintea zilei mele de naștere. Îmi petreceam timpul pe internet, ca majoritatea adolescenților de acea vârstă. Am început să vorbesc cu un băiat, care era din sat, dar pe care nu-l cunoșteam. Începusem să vorbim destul de des, până când a venit momentul să ne și întâlnim. Zilele treceau, iar eu îmi reveneam. Datorită lui, ieșeam din casă, cu noii mei prieteni, mă simțeam bine în preajma lor, dar în special, în preajma lui. Părinții, observând că m-am atașat foarte mult de acesta, m-au avertizat să nu mă îndrăgostesc de el, deoarece ironia destinului meu făcea ca noi să avem veri comuni, așadar, eram veri la rândul nostru, prin alianță, iar relația noastră reprezenta un păcat capital. Însă fapta era deja produsă. Sentimentele creșteau pe zi ce trecea.

Spre sfârșitul verii, după lungi discuții și teorii, părinții mei au decis să ne întoarcem înapoi la Brașov, deoarece, din cauză că nu reușiserăm să vindem locuința de acolo, situația financiară nu ne permitea să fiu întreținută la liceu în oraș. Vestea nu am primit-o deloc bine. Abia reușisem să mă acomodez în noul loc, să îmi fac o speranță de care îmi puteam lega viitorul. Totul era dat peste cap în mintea, dar și în sufletul meu. De această dată căzusem într-o stare din care nu mă putea scoate nimeni; lacrimile își făceau apariția la fiecare vorbă ce-mi era adresată. Însa exista acea speranță. Pentru prima dată simțeam că am nevoie de sprijin, voiam să accept un sprijin, dar nu unul moral, ci acel sprijin divin.

Știam că în Iași se află racla cu Sfintele Moaște ale Cuvioasei Parascheva, așa că îmi pusesem toată speranța în aceasta. Am ajuns la Mitropolie. Mai fusesem acolo când eram mică, însă mereu aveam o strângere de inimă când pășeam pragul. De această dată, însă, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, m-am apropiat de Raclă, tremurând, rugându-mă la Cuvioasa să îngăduie să rămân în acel oraș, pentru că atunci simțeam că aparțin locului. Fără să mă gândesc prea mult, făcusem promisiunea de a duce în fiecare zi câte o floare, în semn de mulțumire, dacă rugăciunea îmi va fi ascultată. Nu procedasem deloc corect, dar gândul îmi era tulburat. Nu se cuvenea să pun condiții pentru a-mi fi împlinită dorința arzătoare ce zăcea în mine. Nimic nu era bine, părinții își susțineau ideea în continuare. Eu nu puteam accepta. Se apropia momentul plecării, așa că m-am reîntors la Mitropolie, cu un alt gând. M-am întors să îi mulțumesc Sfintei pentru că mă luminase. Înțelesesem că nu venise încă momentul să locuiesc acolo, însă tot nu puteam accepta că trebuie să plec de lângă acel băiat. Distanța părea a fi o adevărată tragedie, nu voiam să privesc acea altă legătură care ne făcea să nu fim compatibili, să nu ne putem clădi o viață împreună. Am plecat, am lăsat în urmă, din nou, ceva frumos. O durere imensă mă năpădea, gândul că îmi găsisem sufletul pereche și că a trebuit să-l părăsesc nu-mi dădea pace. La început, el m-a ignorat, însă, după o perioadă, am început să vorbim din nou, prin intermediul tehnologiei, iar eu prinsesem o oarecare speranță. Aveam o așa-zisă relație la distanță, cu gândul că va veni și vremea în care vom fi mai aproape unul de celălalt. Timpul trecuse, însă tot timpul a fost și cel care a descoperit toate părțile sale negative. Puține erau zilele în care ne înțelegeam unul pe altul. Mă rugam la Cuvioasa clipă de clipă să mă ajute să depășesc toate acele momente. Sănătatea îmi devenise, de asemenea, precară. Fusesem internată în spital, după care am urmat un tratament, o perioadă lungă de timp. Toate aceste lucruri mă ajutau să devin o persoană mai puternică. Am încercat de nenumărate ori să renunț la acea relație, din care culegeam mai mult venin, decât nectar. Însă nu reușeam. Ceva mai tare decât propria voință nu mă lăsa în pace. Știam, în adâncul sufletului, că Dumnezeu mă pedepsea, dar, crezând că ceea ce simțeam eu se numește iubire, nu puteam renunța așa ușor la speranța mea din acea vară. Distanța începuse să reprezinte pe atunci ultima problemă, căci făcuserăm amândoi tot posibilul să ne întâlnim adeseori. Cu toate acestea, totul se înrăutățea din clipă în clipă. După ce împlinisem vârsta de 18 ani, mă hotărâsem să urmez cursurile Universității de Medicină și Farmacie din Iași, deși profilul liceului pe care îl urmam nu îmi satisfăcea dorința. M-am pregătit singură pentru examenul de admitere, alături de rugăciuni intense adresate Cuvioasei. Din păcate, am eșuat. Mă hotărâsem să stau un an acasă, dorind să mă pregătesc mai bine pentru examenul ce urma să îl susțin din nou. În acel an de pauză, am reușit să vindem locuința din Brașov, așa că ne-am mutat în Iași, de această dată, cu toată tragerea de inimă. A fost un an dificil, o schimbare majoră, o viață luată de la zero, însă cu credință în Dumnezeu, piedicile care păreau imposibil de trecut, s-au dovedit a fi maleabile. Ajunsesem în punctul în care relația părea a fi destul de stabilă, având în vedere că acum eram aproape unul de celălalt, însă acele părți care nu făceau decât să distrugă legătura dintre noi, se accentuau. Slăbeam pe zi ce trecea, mă hrăneam cu gânduri negative, nu reușeam să fiu eu, cea optimistă.

Într-o zi de martie, am reușit să pun capăt. El a fost, de fapt, cel care a reușit să pună punctul, deoarece eu nu aș fi fost în stare să fac vreodată acel pas. Știam că se va întoarce la mine, însă în acele clipe, când îl ascultam, întregul cer părea să se răstoarne pe umerii mei, precum piatra pe umerii unei furnici. Am plecat răzvrătită, către Mitropolie. Lacrimile mă năpădeau, nu reușeam să descifrez străzile de trotuar, oamenii de stâlpi și semafoarele de copaci. Probabil că multe priviri curioase mă surprindeau, însă nu-mi păsa de nimic. Am ajuns în locul cu pricina, am pășit pragul. Erau mulți turiști, iar eu nu mai aveam răbdare. Am reușit să nu îmi pierd cumpătul, Dumnezeu mă întărea, puteam simți asta. Am ajuns, într-un final, mi-am apăsat cu putere mâna mea asupra mâinii Sfintei, iar în acel moment s-a produs minunea. O căldură puternică, dar în același timp, un izvor de apă rece, îmi curgea prin fiecare venă, prin fiecare arteră a trupului meu. Toată viața îmi trecea în acele clipe prin fața ochilor, ca și cum sfârșitul cel de la început ar fi fost acolo. Nu trecuse mai mult de un minut de când stăteam cu mâna înțepenită pe Mâna Sfântă, cea care mă făcuse să realizez că viața mea abia atunci începea, în acel moment reușise să prindă acel contur plin de culoare, de care aveam nevoie. Acel impuls, pe care l-am așteptat de la bun început, acel motiv, pentru care să continui. Mă făcuse să-mi dau seama că în acei trei ani nu reușisem să mă iubesc pe mine, îmi aruncasem toată dragostea și toată demnitatea pe care le poate avea o persoană, în cineva care nu știa să ridice aceste fapte la reala valoare. Am sărutat Sfânta Raclă, după care am plecat, cu lacrimi de bucurie, pentru prima oară în ultimii ani. M-am întors acasă, am început să mă concentrez doar pe adevăratul meu scop, pe acea admitere la facultate. De această dată știam că voi reuși, o încredere imensă se năștea în interiorul meu. A venit și acea zi, însă, din nou, din cauza emoțiilor și presiunii prea mari, am eșuat. Însă, spre deosebire de anul precedent, când nu mai vedeam viața și din alte perspective, am reușit să schițez un zâmbet, acel zâmbet de ușurare, după ce aflasem nota. A fost o notă bună, ca și în anul precedent, de altfel, însă nu o notă care să îmi asigure un loc decent în cadrul Universității.

În momentul de față, am 20 de ani, aștept cu nerăbdare luna octombrie, când voi începe cursurile Facultății de Biologie, unde am reușit să ocup un loc bugetat. Ce am reușit să învăț din această mică existență a mea - așa cum îmi place să o numesc? Am învățat că nu trebuie să ceri, căci nu ți se va da nimic, așa cum speri, precum în povești. Trebuie să te rogi, să ai credință, să ai putere să lupți, să nu te lași doborât de necazuri. Acum știu cum trebuie să mă rog Cuvioasei, așa cum am făcut-o în acea zi de martie, când eram adulmecată de negativism. M-am rugat să îmi lumineze mintea, să îmi întărească credința, să mă ajute să pot ierta, să îmi arate calea. Și mi-a arătat-o. Poate că din acel moment am întâlnit persoane minunate în viața mea, care m-au făcut să realizez că întotdeauna trebuie să gândim un lucru de zece ori, înainte de a trece la acțiune. Persoane care m-au făcut să regret marile greșeli din trecut, dar care continuă să-mi stea aproape și să mă facă să zâmbesc zi de zi. Aceasta sunt eu, cea de acum, mai optimistă, cu credința că toate cele de ieri vor rămâne învățături, iar cele de mâine reprezintă o nouă șansă, pe care nu trebuie să o ignorăm. Am inima plină de dragoste pură acum. Fiecare adiere de vânt, fiecare zâmbet și fiecare privire joacă un rol important în a mea viață acum. Prin toate acestea, Dumnezeu nu face decât să ne arate Calea Sa.