Fericirea avea să o aflu din dragostea lui Hristos, căci lumea cu cele materialnice nu îmi putea dărui odihnă sufletească. Era peste putinţa mea de înţelegere cum dragostea mea putea păli preţ de o răsuflare, într-o secundă, cum moartea ar fi răpit totul, bucuria, viaţa, dragostea...  Şi ce viaţă ar fi fost cea care trebuia să se încheie fără putinţă de întoarcere? Mai bine ar fi fost să nu trăim deloc. Şi ce bucurii ar fi fost cele care trebuiau să piară pentru totdeauna? Mai bine ar fi fost să nu ne bucurăm deloc[1]. Or, taina avea să fie dincolo de ceea ce lumea îmi aşternea la picioare. Dincolo de ceea ce aş fi putut găsi singură. Taina avea să fie pentru mine Hristos, dragostea mea, puritatea, răbdarea, iubirea. Pentru ca din chip de lut să ia fiinţă răsuflarea Sa iar de pe buze sărutul celor dumnezeieşti împletite în smerenie.

Însă glasul nu avea tăria, mintea era neputincioasă şi sufletul căuta cu anevoie să ajungă la mal pentru a se putea scălda nu în bâlciul deşertăciunilor, ci în Cel cu adevărat Preaduce - pentru ca viaţa să capete sens, pacea launtrică să devină aer, trupul să fie împăciuitor şi pregătit pentru asceză iar faptele să vorbească... Mântuirea să fie câştigată în fiecare zi: dragoste, rugăciune şi viaţă curată. Căci din rugăciune izvorăşte dragostea...

Timpul trecea, lucrurile păreau că se aşază din ce în ce mai bine. Când am întâlnit-o pe Cuvioasa gustasem din ceea ce rugăciunea ne poate dărui, inima mea simţise din dulceaţa, din iubirea Mântuitorului... Pacea era în inima mea, gândul era plecat spre cele dumnezeieşti. Însă fericită avea să fie ziua, căci cu adevărat nu aflasem ce înseamnă, de fapt, Lumina.

Nu am optat nicicând pentru un plan înainte de a merge undeva, preferam să descopăr singură, să nu privesc prin ochiul unui estet, ci să percep cu sufletul Viaţa ce mă înconjoară. Ştiam că la Iaşi o voi găsi pe Sfânta Parascheva, dar nimic mai mult. Păşisem în Mitropolie, spre ruşinea mea, destul de neinformată. Măreţia clădirii, coloanele înseţate cu frumuseţea spiritului ortodox uimesc orice trecător şi ne aduc din nou aminte de nimicnicia omenească... Eram cu totul debusolată, încât nici nu reuşeam să îmi dau seama cum să mă închin; drept urmare am urmat persoanelor dinaintea mea cu răbdare. Am sărutat icoana Mântuitorului apoi am început să înaintez însă pe măsură ce paşii se adunau curiozitatea mea devenea din ce în ce mai nerăbdătoare. Mai era ceva de văzut, mai era ceva, cineva...

Diaconii străjuiau cu îngăduinţă racla plină de flori, unul dintre ei miruind pe fiecare credincios care se închinase. Glasurile rugăciunii se ridicau în cor, paşii mei se apropiau din ce în ce  mai mult. Acolo erai Tu, în mijlocul nostru[2], iar eu mă apropiam de una din sfintele Tale. Dar nu, nu a fost ceea ce am aşteptat. A fost mai mult decât aş fi putut spera.

Doamne, eu credeam că inima mea e curată iar Tu mi-ai arătat că sunt plină de patimă şi de păcat. Am înţeles atunci că sunt neagră... Închinătorii îţi sărutau mâna, Sfânta mea, unii zăboveau poate puţin mai mult, apoi erau miruiţi, dar eu nu am putut. Eu nu am putut să mă ating de tine. Din clipa în care am ajuns lângă trupul tău, de când am înţeles că acolo eşti tu, curiozitatea mea s-a transformat într-o jale adâncă. Toate mădularele mele ţipau înnebunite „PĂCAT”, o durere surdă îmi chinuia tot sufletul, frica m-a înjunghiat asemeni unui cuţit, neputinţa s-a dezvelit, lacrimile au izbucnit iar glasul meu era mut. Iar tu... erai PURĂ. Mi te-ai arătat ca un vas de alabastru care se varsă la picioarele Mântuitorului, plin de Duh Sfânt, neprihănită. Fericiţi cei curaţi cu inima... Inima ta radia de puritate iar eu mă împotmolisem, cuvântul mi se înfipse în carne. Inima ta nu cunoştea urmă de păcat iar lumina Mântuitorul o străbătea complet, smerită, unită cu voia Lui. Nu mă puteam atinge de tine, mă simţeam mai jos decât orice necuvântătoare, un vierme, neagră...

Nu ştiam ce să fac, căci îmi era atât de teamă... Am trecut pe lângă tine cu o cruce... Priveam spre ceilalţi şi voiam să strig, căci nu înţelegeam „DE CE NU O VEDEŢI?” Nu cu ochii trupeşti, ci cu inima. „Voi de ce nu plângeţi...”

Coloana înainta, încercam să îmi înec plânsul dar întreaga mea fiinţă fusese cufundată în stropi de mir. Priveam spre racla frumos împodobită şi simţeam efectiv că harul Duhului Sfânt era cu tine. Fericiţi cei curaţi cu inima...

Dar câtă dragoste poate încăpea în sufletul unui om? Când patima răscoleşte şi cele mai adânci străfunduri ale inimii, când înnegreşte mintea şi ne întunecă bucuria de a fi alături de Hristos. De a-L căuta pe Hristos... Câtă dragoste poate izvorî dintr-o inimă?... Pentru a-l vedea în celălalt pe însăşi Mântuitorul nostru, dincolo de ceea ce păcatul a distrus. Dincolo de sine.

-Îndragosteşte-te de El, Dumnezeu este totul...

Aceasta este credinţa celor smeriţi şi drepţi, a celor smeriţi şi blânzi, dar neînfricoşaţi pe calea dreptăţii. Această credinţă nu poate fi primită de cei a căror inimă este călăuzită de ochi...[3]

Oare inima Cuvioasei nu a primit deja Dragostea? Când merg să mă închin ei, îi simt sufletul atât de cald, ca şi cum mi-ar îmbrăca suspinele în glas de rugăciune şi le-ar ridica către ceruri. Câtă bucurie sfântă, a fi alături de Cuvioasa... Cu adevărat, inima mea suspină cu sete pentru dulceaţa rugăciunilor tale. Căci tu ai dragoste nemărginită pentru toţi. Cu adevărat, ajută-ne să te preţuim şi să-ţi cântăm Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!