Ca o țară de basm, plutind între cer și pământ, Athosul este în lume, dar și în afara lumii.

Văzut de departe și de aproape, de pe apă și din văzduh, Sfântul Munte pare coborât de pe alt tărâm.

Candelă nestinsă, înălțată deasupra talazurilor mării și ale zbuciumatei istorii a Răsăritului, lumina înmiresmată a Sfântului Munte străbate prin vreme până la noi. Ea cheamă și astăzi la rugăciune pentru pacea lumii și pentru mântuirea tuturor.

Câte suflete învolburate de viscolul ispitelor și câte inimi ostenite și împovărate de zbuciumul vieții n-au alergat la Sfântul Munte ca la limanul izbăvirii lor!

Frumusețile neasemuite ale peninsulei athonite, din piscurile căreia natura însăși te saltă spre ceruri, atmosfera de pace și urmele evlaviei străvechi, prin care parcă respiră istoria, acționează ca un balsam asupra sufletelor.

De frumusețile și de buna mireasmă a Sfântului Munte a fost răpit și monahul Atanasie, când a părăsit lumea și s-a retras la Athos, în prima jumătate a veacului al X-lea.

Prieten și ortac de arme din tinerețe cu cel care avea să devină împăratul bizantin Nichifor II Focas (963-969), sihastrul strateg Atanasie ajunge arhistrategul duhovnicesc al Sfântului Munte și se așterne pe munca de reorganizare a vieții athonite sub toate raporturile.

Dar cine era oare și de unde venea monahul Atanasie, ctitorul cel nou al obștii athonite?

Născut în al doilea deceniu al veacului al X-lea, la Trapezunt – cetatea de baștină a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Atanasie a rămas orfan și a fost ocrotit de o văduvă milostivă, care s-a prăpădit și ea în curând.

Singur pe lume, tânărul Avramie, căci așa s-a numit înainte de călugărie, a fost dus la Constantinopol de un dregător bizantin, care fusese eu treburi prin Trapezunt.

În capitala imperiului, el a avut prilejul să-și însușească pe încetul cultura vremii sale, urmând vestitele școli ale celui mai mare centru de cultură al lumii de atunci.

Căci, într-adevăr, întreg Apusul, atât de înfloritor mai târziu, nu avea nimic la înălțimea Universității din Constan­tinopol, creată încă la anul 425 de împăratul Teodosie al II-lea. Câte veacuri au trebuit să treacă până să apară, la 1119, în Apus, cea dintâi Universitate, la Bologna? Dar până la înființarea Universității din Paris, la 1200, sau a celei de la Praga, în 1348, ori a celei din Viena, la 1365?

Devenind unul dintre cei mai instruiți tineri bizantini, încercându-și apoi talentul în treburi obștești, civile și militare, Avramie a părăsit într-o bună zi strălucitoarea viață din Constantinopol și s-a îndreptat spre Sfântul Munte Athos. În drum, s-a abătut pe la o mare mănăstire (lavră) de pe Muntele Kimina, cârmuită de Mihail Maleinos, unchiul prietenului său Nichifor Focas. Aici s-a călugărit, luând numele de Atanasie. După o scurtă ședere la metania sa, unde l-a vizitat și Nichifor Focas, Atanasie s-a îndreptat spre Athos, unde a pustnicit o vreme, ascunzându-se eu totul de lume.

Dar prietenul său Focas a trimis ostași după el să-l caute, ca să stea cu el la sfat în privința celor duhovnicești, dar și a celor lumești. Descoperit prin vizuinile Sfântului Munte, Atanasie cu greu a consimțit să plece din Athos ca să-l întâlnească pe Focas tocmai în Creta unde acesta își avea tabăra, căci purta război pentru eliberarea Cretei de sub stăpânirea arabă.

Înfruntând primejdiile unei călătorii îndepărtate, pe marea bântuită de pirați și de arabi, Atanasie a ajuns cu bine în Creta, și a rămas în tabăra prietenului său până la izgonirea arabilor de acolo, în anul 961.     ’

Nichifor Focas, general și ascet, se gândea să-l urmeze pe Atanasie în sfânta liniște de la Athos, de aceea l-a rugat să-i construiască o mică așezare monastică și o bisericuță. Dar, cu mijloacele pe care i le-a pus la dispoziție prietenul său, Atanasie a construit, pe un loc neted din partea sud-estică a peninsulei athonite, o mare lavră, cu două biserici (Sfântul Ioan Botezătorul și Bunavestire) și cu alte clădiri necesare: o trapeză, o bolniță, o casă de oaspeți și anexe gospodărești, încât noua așezare mănăstirească a luat proporțiile unui târgușor, și a rămas până astăzi cea mai mare dintre mănăstirile grecești de la Athos.

Astfel s-a urzit și s-a ctitorit Lavra Athosului, numită și Marea Lavră, iar mai târziu Lavra Sfântului Atanasie. Ea are ctitor duhovnicesc pe Atanasie, iar din lume pe generalul Nichifor Focas. Om cu mari însușiri și mare strateg, una dintre cele mai strălucite figuri de ostaș bizantin, Focas a devenit împărat, ales de oaste, în 963, tocmai pe când se gândea să părăsească lumea și să se schimnicească la Athos.

Cu acest an, 963, începe nu numai istoria milenară a Lavrei Sfântului Atanasie, ci și o nouă epocă în viața monastică athonită, prin reorganizarea ei de către Stanasie, care a devenit căpetenia întregului Athos.

Trăind până la anul 1000, sau chiar până pe la 1010, Atanasie a desfășurat o lucrare de adevărat arhistrateg, având de înfruntat mari adversități din afară și mai ales dinăuntru, din sânul obștii athonite.

Dar ce-a adus nou Atanasie și nu le-a plăcut athoniților și prietenilor lui dinafară, de s-au stârnit împotriva lui cu vrăjmășie nepotolită, vrând chiar să-l piardă?

Ar fi multe de spus despre înnoirile cu care a venit Atanasie. Ele s-au dovedit necesare și atât de folositoare vieții călugărești de la Athos, încât până astăzi s-au păstrat cu sfințe­nie aproape toate.

În esență, aceste înnoiri se reduc la următoarele rânduieli, cuprinse în așa numitul „Kanonikon” (adică Statut sau Pravilă) al Sfântului Atanasie:

1. Introducerea vieții de obște, adică â stilului chinovial și îngrădirea până la desființare a vieții de sine, adică a stilului idioritmie;
2. Aspra observare a votului sărăciei, prin oprirea cu desăvârșire a călugărilor de a poseda averi personale;
3. Interzicerea oricărei deosebiri între călugării greci și cei latini sau de orice altă limbă;
4. Supunerea tuturor călugărilor de la Athos unui stareț suprem, numit protos;
5. Oprirea intrării și rămânerii pe teritoriul Muntelui Athos a oricăror vietăți de parte femeiască, afară de păsările cerului, de gângănii, de viețuitoare subpământene și sălbatice;
6. În fine, organizarea comunității monahale athonite într-un mod complet autonom, adică în independență de orice autoritate bisericească și de stat.

Ce reprezentau aceste rânduieli în sine și ce soartă au avut? Ele reprezentau năzuințele celor mai buni athoniți și, în cea mai mare parte, postulatele tradiționale ale străvechiului monahism oriental:

În privința celei dintâi rânduieli, este de observat că ea a stârnit adversitatea cea mai mare, întrucât era potrivnică rânduielii tradiționale a întregului monahism, care îngăduia .și viața de obște și viața de sine, după alegerea celor interesați. Este, de altfel, și singura regulă sau rânduială a Sfântului Atanasie care n-a rămas, căci încă prin Tipiconul sau Pravila din 972 a împăratului Ioan Țimisches, a fost corectată, în sensul că îngăduie și viața de sine și viața de obște, fiecare având valoare egală.

Nici a doua rânduială nu le-a fost pe plac multora, dar n-aveau ce face, căci nu puteau obiectă împotriva votului sărăciei, pe care, totuși, l-au respectat numai în limita posibilului.

În legătură cu cea de-a treia rânduială, observăm că Sfântul Atanasie a fost potrivnicul sciziunii care se tot adâncea între Răsărit și Apus, și că, deși răsăritean, a socotit necreștinească orice discriminare națională și după rit, între creștini în generai și între monahi în special. De aceea, el i-a luat sub ocrotire pe călugării latini, și aceștia și-au ridicat în vremea sa mai multe așezări la Athos, unele dintre ele durând până în veacurile XIII-XIV, deci și după marea schismă din 1054.

Cât privește cea de-a șasea rânduială statornicită de Sfântul Atanasie pentru viața athonită, observăm că ea a constituit, alături de rânduiala a treia, al doilea factor de bază pentru asigurarea unei libere și înfloritoare dezvoltări a vieții athonite.

Rânduiala aceasta, veche și tradițională, datează în monahismul athonit dinainte de veacul al V-lea și, mai precis, dinainte de Sinodul IV Ecumenic, adică din vremea când monahismul era o organizație religioasă autonomă, nesupusă autorității bisericești. Căci, deși Sinodul IV Ecumenic prin canonul 4 a supus episcopilor pe toți călugării și toate mănăstirile, pe teritoriul Athosului nu s-a aplicat această normă canonică niciodată în chip statornic, ci numai întâmplător.

Tradiția independenței sale față de ierarhie a fost foarte, puternică în monahismul athonit și până la Atanasie; ea n-a fost însă atât de bine precizată cum a făcut-o el, prin rânduiala a 6-a, una dintre cele mai importante pe care le-a introdus în viața obștii de la Sfântul Munte.

Ea a fost o pavăză a liberei dezvoltări a comunității athonite și un mijloc de formare la călugării athoniți a conștiinței că poartă singuri răspunderea întregii comunități și că participă astfel și la răspunderea generală pentru Biserică.

(Pr. Prof. Liviu Stan, Sfântul Atanasie Athonitul, în „Mitropolia Banatului”, Anul XIII (1963), nr. 3-4, martie-aprilie)