Primele persecuţii anticreştine, aşa cum a fost şi cea care a dus la moartea Sfântului Ştefan, au fost iniţiate de iudei şi ştim că la una dintre aceste campanii a participat şi Saul, devenit mai apoi Apostolul Pavel, după întâlnirea cu Iisus pe drumul către Damasc. Însă aceste persecuţii au fost minore, în comparaţie cu ceea ce a urmat mai târziu.

Doar câţiva ani au fost necesari pentru ca numele de creştin să nu mai sune necunoscut cuiva dintre cetăţenii imensului Imperiu Roman. Deşi, în realitate, erau cei mai corecţi cetăţeni ai imperiului, remarcându-se cu uşurinţă, prin stilul lor deosebit de viaţă, în societatea greco-romană a timpului, aflată într-o stare de avansată degradare morală, creştinii erau priviţi de masa largă a populaţiei ca un pericol la adresa securităţii statului. Criticile erau foarte variate şi veneau chiar şi de la unii dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului. Cea mai frecventă acuzaţie era legată de refuzul creştinilor de a sacrifica zeilor – îndeletnicire considerată în epocă o datorie cetăţenească obligatorie – iar acest refuz permitea punerea în cârca creştinilor a tuturor nenorocirilor care se abăteau asupra Imperiului, de la năvălirile barbare, până la ploile cu grindină.

De asemenea, pentru păgâni, împărtăşirea cu trupul lui Hristos suna a canibalism, iar dragostea frăţească despre care se spunea că îi uneşte pe creştini suna a incest sau petreceri orgiastice.

Apocalipsa din timpul lui Nero

Prima persecuţie cruntă la adresa creştinilor a fost declanşată în anul 64 d.Hr. de împăratul Nero (37-68 d.Hr.), după dezastrul incendiului care a devastat Roma în acelaşi an. Împăratul Nero, suspectat atât de contemporani, cât şi de cercetătorii ulteriori, de nebunie, se pare că a ordonat el însuşi incendierea anumitor porţiuni ale Romei. Pentru a scăpa de furia maselor, Nero a aruncat vina asupra creştinilor, capitalizând suspiciunile deja existente faţă de aderenţii noii religii. Ce a urmat poate fi încadrat cu uşurinţă între marile orori ale istoriei: oameni nevinovaţi au fost ucişi fără prea multe întrebări, crucificaţi sau daţi spre hrană fiarelor sălbatice, pentru simplu fapt de a fi creştini. Spusele istoricul Tacitus creează o imagine despre isteria şi cruzimea persecutorilor: „O mulţime imensă de oameni au fost condamnaţi, nu atât pentru că erau socotiţi incendiatorii Romei, cât pentru că se credea despre ei că sunt duşmanii omenirii. Morţile creştinilor au fost transformate în prilej de spectacol: erau îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice pentru a fi sfâşiaţi de câini, crucificaţi ori arşi de vii, după lăsarea serii, pentru a ilumina grădinile publice”.

Printr-un termen mai exact decât „mulţimea imensă” despre care vorbeşte Tacitus, nu se poate estima numărul creştinilor ucişi de Nero. Însă numărul mare de mucenici din acea perioadă reţinuţi de sinaxarele Bisericii (printre care şi Apostolii Petru şi Pavel), cât şi identificarea în epocă a crudului împărat cu Antihristul ne dau o idee despre duritatea extremă a persecuţiei. Creştinii credeau că trăiesc vremurile apocaliptice, că sfârşitul lumii este aproape.

Şi călăii erau plictisiţi să mai omoare, fără rost, creştini

Tonul persecuţiilor anticreştine dat de Nero a fost urmat şi de alţi împăraţi romani. În total, au existat zece perioade de persecuţie majoră a Bisericii, în cei 249 de ani scurşi de la prima persecuţie dictată de Nero, până la promulgarea Edictului de la Milan (313). Mai exact, în intervalul de 249 de ani, creştinii au fost supuşi persecuţiilor timp de 129 de ani, iar în ceilalţi 120 s-au bucurat de toleranţă.

Ultima mare persecuţie îndreptată împotriva creştinilor în Imperiul Roman s-a petrecut în timpul domniei lui Diocleţian (245-312 d.Hr.) care, în ciuda faptului că soţia şi fiica sa erau creştine, ca şi marea parte a slujitorilor săi, în anii 303-304 d.Hr. a emis 4 edicte de urmărire a creştinilor. Deşi iniţiativa imperială intenţiona, mai degrabă, să-i determine pe următorii lui Hristos să renunţe la credinţa lor, fără tortură sau ucideri, în realitate s-a ajuns la o cu totul altă situaţie. Astfel, s-a spus că împotriva Bisericii a fost folosită „orice durere pe care fierul şi oţelul, focul şi sabia, crucea, bestiile sălbatice şi bestiile umane le puteau produce”.

Din ordinul împăratului, bisericile au fost arse şi dărâmate, Bibliile au fost adunate şi arse, creştinilor li s-a interzis să mai deţină funcţii publice, au fost deposedaţi de drepturile civile şi, fără nici o excepţie, toţi trebuiau să abjure de la credinţă, sub ameninţarea cu moartea.

Unul dintre cele mai tragice episoade ale persecuţiei din timpul lui Diocleţian a fost cel petrecut la Nicomidia, unde bisericii în care se aflau la rugăciune 600 de creştini i s-au blocat uşile, după care a fost incendiată. Cu toate acestea, scopul urmărit de persecutori nu a fost nici pe departe atins, iar Galeriu, co-regent cu Diocleţian, remarca faptul că şi călăii se plictisiseră să omoare atâţia creştini – cu toate acestea, nu s-a reuşit întoarcerea lor la păgânism.

În acele momente, nimeni nu şi-ar fi putut imagina că, vreodată, creştinii vor avea o soartă mai bună, cu atât mai puţin că vor fi toleraţi şi acceptaţi de statul păgân. Însă, deşi puţini remarcau, religia iubirii se răspândea tot mai mult şi mai mult. În lumea fărâmiţată şi imorală a acelor vremuri, oamenii de calitate erau tot mai atraşi de creştinism, de principiile sale înalte şi de dragostea care exista între membrii Bisericii. Totuşi, Dumnezeu avea pregătită o întorsătură spectaculoasă pentru istoria Bisericii, dar şi a Europei şi chiar a lumii întregi.

Hristos pe scuturi

Nimeni nu poate spune câţi oameni au fost ucişi în primele trei veacuri de la întemeierea Bisericii pentru credinţa lor, pentru faptul că-L mărturiseau pe Hristos. Cifrele variază între câteva zeci de mii şi câteva sute de mii. Oricum, ceea ce remarcă majoritatea cercetătorilor nu este atât numărul martirilor – colosal pentru populaţia acelor vremuri – cât cruzimea cu care au fost administrate persecuţiile şi raportul total disproporţionat între cele două „tabere”. Practic, de o parte era cruzimea nemăsurată a călăilor, iar de cealaltă parte era blândeţea bunilor creştini care, urmându-i pilda lui Iisus, acceptau aproape cu bucurie să-şi dea viaţa pentru credinţă. Persecutorii îi priveau pe creştini ca pe nişte laşi, ca pe o gloată de scursuri ale imperiului, nu puteau să înţeleagă „strategia” prin care aceştia îşi apărau credinţa, dându-şi viaţa proprie, nu luând-o pe a altora. Totul avea să se schimbe în anul 312, în urma unui eveniment considerat în unanimitate a fi o minune dumnezeiască.

Secolul al IV-lea începea pentru Imperiul Roman cu o puternică fragmentare politică, cauzată de o formă de guvernământ instituită la sfârşitul secolului anterior: tetrarhia.

În lupta pentru obţinerea puterii asupra părţii de apus a Imperiului era înscris şi Flavius Valerius Aurelius Constantinus, fiul unui renumit general roman. Lupta decisivă cu oponentul său, Maxenţiu, urma să se desfăşoare la Podul Milvius, regiune situată la nordul Romei. Raportul dintre Constantin şi Maxenţiu, în ceea ce priveşte numărul efectivelor militare, era de 2 la 10 în favoarea celui din urmă.

Soarta confruntării a fost pecetluită însă în ziua dinaintea bătăliei când, în amiaza mare, Constantin a văzut pe cer prescurtarea numelui lui Hristos, însoţit de îndemnul: „Cu acest semn vei învinge!”. Imediat a luat hotărârea ca monograma lui Hristos (XP – caracterele alfabetului grecesc corespunzătoare literelor „HR”) să fie inscripţionate pe scuturile ostaşilor, iar crucea să fie pusă în fruntea armatei. Victoria obţinută de armata lui Constantin a fost răsunătoare, toţi fiind convinşi că ea se datorează „Dumnezeului creştinilor”.

Din acel moment, Constantin a devenit stăpânul absolut peste partea vestică a imperiului, iar atitudinea sa religioasă, în general, şi faţă de creştini, în special, a urmat o întorsătură spectaculoasă. Primele semne au fost văzute imediat după intrarea sa în Roma, când a refuzat să aducă jertfe în cinstea zeilor pentru victoria obţinută, după cum era vechiul obicei roman, îndreptându-se direct spre palat.

„Noua Romă”

În februarie 313, împăratul Constantin îl întâlneşte la Milan pe Liciniu, conducătorul părţii estice a Imperiului Roman şi, cu această ocazie, este promulgat un edict în care creştinismul era pus în legalitate, ieşind din starea de religie interzisă. Astfel, pentru prima dată era îndepărtată ameninţarea persecuţiei care, de aproape 300 de ani, planase aproape în permanenţă asupra creştinilor.

Ce a urmat acestui an a fost considerat de creştinii epocii, dar şi a celor de după, o binecuvântare pe care numai Dumnezeu o putea trimite. Toate bisericile dărâmate în timpul persecuţiilor au fost reconstruite, averile confiscate de la creştini au fost restituite, cei deposedaţi de funcţii şi onoruri au fost reabilitaţi, iar creştinilor duşi prizonieri în mine li s-a permis să se reîntoarcă la casele lor. Deşi a păstrat în continuare titlul de „mare preot” conferit de religia păgână, Împăratul Constantin nu a mai jertfit vreodată zeilor păgâni şi, mai mult decât atât, prefera să fie însoţit mai degrabă de episcopii creştini, decât de preoţii păgâni. Unele surse afirmă chiar că invita adesea la curte episcopi din cuprinsul întregului imperiu, mai ales pe cei care suferiseră persecuţii, sărutându-le urmele rănilor.

Ultima mare victorie militară a împăratului Constantin cel Mare a fost cea din 324 asupra lui Liciniu, împăratul părţii de răsărit a Imperiului. În urma acestei izbânzi, Constantin devenea singurul stăpânitor al întregului Imperiu Roman şi, în mai puţin de două luni, hotărăşte fondarea unei noi capitale pe malul Bosforului, în vechea cetate a Bizanţului. Noua capitală, denumită Constantinopol, după numele său, a fost inaugurată în anul 330. Deşi la consacrare au participat atât preoţi creştini, cât şi preoţi păgâni, datorită rezistenţei păgâne, încă foarte puternice, Biserica creştină a fost evident favorizată, odată cu mutarea administraţiei imperiale în noua capitală. De exemplu, din iniţiativa împăratului Constantin au fost ridicate în Constantinopol primele biserici: „Sfânta Sofia”, „Sfânta Irina” şi Biserica „Sfinţilor Apostoli”. În schimb, în ceea ce priveşte templele păgâne, li s-au suprimat fondurile de la stat, efigia împăratului a fost înlăturată din ele şi au fost condamnate la ruinare printr-o lege care interzicea restaurarea lor.

Cu toate acestea, deşi Constantinopolul sau „Noua Romă” a fost numită „capitala creştină a unui nou imperiu”, deşi creştinii au fost în mod clar avantajaţi de împărat, deşi nu mai era permisă accederea în administraţia imperială decât a creştinilor– cu toate că necreştinii reprezentau două treimi din totalul funcţionarilor - nu s-au produs nici un fel de persecuţii la adresa păgânilor.

Începutul Europei creştine

Imediat după Paştele anului 337 (7 aprilie) împăratul Constantin a început să se simtă foarte rău. După o călătorie la Drepanum (denumită între timp Helenopolis, după numele mamei sale) unde s-a rugat la mormântul Sfântului Mucenic Lucian, împăratul Constantin ajunge la Nicomidia, unde cere să primească botezul creştin. Câteva săptămâni mai târziu, pe 22 mai, de ziua Pogorârii Duhului Sfânt, împăratul Constantin trece la Domnul. Trupul său a fost dus la Constantinopol şi îngropat în Biserica „Sfinţilor Apostoli”, după cum îşi exprimase dorinţa.

Epoca împăratului Constantin cel Mare reprezintă o cotitură extraordinară în istoria Bisericii şi a Europei. După sute de ani de persecuţii la adresa creştinilor, practic fără un motiv întemeiat, moralitatea lor, modul demn de viaţă al acestora devine un bun şi un exemplu public, un mijloc prin care o societate muribundă din punct de vedere moral-religios, în care zeităţile tradiţionale nu mai valorau „nici cât o ceapă degerată” a fost revigorată de credinţa în Mântuitorul Hristos.

Deşi mulţi dintre cei care au îmbrăţişat creştinismul în acele vremuri n-au înţeles poate în profunzime învăţătura Mântuitorului, totuşi respectul faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de om au marcat generaţiile care au urmat.

Împăratul Constantin cel Mare, pe care Biserica Ortodoxă şi cea Catolică îl cinstesc ca pe un sfânt „întocmai cu Apostolii”, a deschis drumul către o Europă a valorilor creştine. (N.P.)