Sfântul Cuvios Varsanufie de la Optina este prăznuit pe 1 aprilie și pe 11 octombrie (Soborul Sfinților de la Optina).

Pavel I. Plihankov, fiul lui Ioan şi Natalia Plihankov, s-a născut pe 5 iulie 1845, în oraşul Samara. Mama sa a murit la naștere, iar tatăl său s-a recăsătorit pentru ca fiul lui să aibă o mamă. Deşi severă cu el, mama vitregă i-a fost ca o adevărată mamă şi copilul a iubit-o foarte mult.

Ca descendent al cazacilor Orenburg, Pavel s-a înrolat în Armata Cadeţilor din Polotsk. Şi-a completat studiile la Şcoala Militară din Orenburg, devenind ofiţer. Mai târziu a terminat şi Şcoala de Ofiţeri Cazaci din Petersburg, primind serviciu în districtul militar din Kazan şi, în cele din urmă, devenind colonel.

Odată, bolnav de pneumonie, Pavel simţea că nu mai are mult de trăit. L-a rugat pe subofiţerul sanitar să-i citească din Sfânta Evanghelie pe care o avea la el şi apoi şi-a pierdut cunoştinţa. Atunci a avut o vedenie în care parcă cerurile s-au deschis şi el s-a înfricoşat de acea lumină puternică. Întreaga sa viaţă cu toate păcatele i-au trecut prin faţa ochilor şi l-a cuprins un sentiment de pocăinţă. Atunci o voce i-a spus să meargă la Mănăstirea Optina, dar doctorii nu au crezut că îşi va reveni. Sănătatea i s-a îmbunătăţit şi colonelul a vizitat Mănăstirea Optina. În august 1889, stareţ la Optina era Sfântul Ambrozie (10 octombrie) care l-a sfătuit pe Pavel să-şi pună în bună orânduială treburile lumeşti. După alţi doi ani, Sfântul Ambrozie i-a dat binecuvântare să rupă orice legătură cu lumea şi să vină la Optina în trei luni.

Nu i-a fost uşor colonelului să lase serviciul militar în numai trei luni pentru că apăruseră mai multe ispite. Chiar i s-a propus o promovare la rangul de general, cerându-i-se să-şi amâne retragerea din armată. Unii chiar au încercat să-i găsească o soţie, luând în derâdere hotărârea lui de a merge la mănăstire. Chiar în ultima zi a celor trei luni şi-a terminat de rezolvat problemele şi a ajuns la Optina. Sfântul Ambrozie era deja pus în sicriu în biserica mănăstirii.

Sfântul Anatolie I (25 ianuarie) i-a urmat Sfântului Ambrozie ca stareţ al mănăstirii şi l-a trimis pe Pavel sub ascultare la Ieromonahul Nectarie (29 aprilie) ca ucenic şi coleg de chilie. În 1892 a fost acceptat ca novice şi a fost tuns rasofor în 1893. În cei zece ani care au urmat, rasoforul a trecut prin diferite stagii ale vieţii monahale fiind hirotonit diacon (1902) şi preot (1903). Călugărul Pavel a primit în secret schima în decembrie 1900 datorită unei boli grave. Când a fost întrebat ce nume doreşte, el a răspuns că nu are importanţă. Atunci i s-a dat numele de Varsanufie în cinstea Sfântului Varsanufie al Tverului şi Kazanului (11 aprilie). Deşi și-a revenit, nu a primit mantia până în decembrie 1902, după slujba Sfintei Liturghii, când a dezvăluit că fusese tuns pe patul de boală.

Pe 1 septembrie 1903, monahul Varsanufie a primit ascultarea să îl ajute pe Cuviosul Iosif, egumenul schitului, la îndrumarea duhovnicească a fraţilor şi surorilor din Mănăstirea Șamordino.

La începutul războiului ruso-japonez din 1904, călugărul Varsanufie a fost trimis în Orient ca preot militar, având misiunea de a îngriji soldaţii răniţi. Războiul s-a încheiat în august 1905, iar pe 1 noiembrie, Sfântul Varsanufie s-a întors la Optina.

Deoarece Cuviosul Iosif era prea bătrân şi slăbit ca să mai poată îngriji de problemele schitului, Sfântul Varsanufie a fost numit egumen în locul său. Sfântul Varsanufie a restabilit în scurt timp ordinea, disciplina în schit, a plătit datoriile, a reparat clădirile, şi altele asemenea. Ca egumen, el a îmbinat stricteţea cu grija părintească şi blândeţea pentru toţi cei aflaţi sub îndrumarea lui.

Sfântul Varsanufie, ca toţi ceilalți Stareți de la Optina, a dobândit darul înaintevederii şi al tămăduirii bolilor fizice şi psihice ale oamenilor. Unul din fiii săi duhovniceşti, monahul Inocent Pavlov, a amintit prima sa spovedanie la Părintele Varsanufie. Era înfricoşat pentru că Sfântul ştia şi cele mai ascunse gânduri ale lui, amintindu-i chiar şi de lucruri şi persoane pe care el le uitase demult. Sfântul Varsanufie i-a vorbit blând, spunându-i că Dumnezeu i-a îngăduit să vadă acelea despre el. De asemenea, i-a zis: Cât trăiesc eu, să nu spui la nimeni despre cele ce ai văzut, dar după moartea mea poţi să povesteşti şi altora.

Sfântul Varsanufie iubea cărţile duhovniceşti, îndeosebi Vieţile Sfinţilor. De multe ori le-a spus oamenilor că cei care citesc cu credință din acele cărţi vor avea multe de câştigat. Mai spunea că multe întrebări ale vieţii noastre îşi află răspuns în Vieţile Sfinţilor. Ele ne învaţă cum să trecem peste ispite și greutăţi, cum să fim fermi în credința noastră, să luptăm împotriva vrăjmaşului şi să ieşim victorioşi. Deşi Vieţile Sfinţilor erau la îndemâna oricui, părintele se întrista când auzea că mulţi nu le-au citit.

Sfântul Varsanufie pomenea mulţi sfinţi în pravila sa zilnică şi nu întâmplător. Fiecare sfânt, explica el, avea un rol anume în viaţa lui. Dacă, de exemplu, se întâmpla ceva important într-o zi, căuta să vadă ce sfinţi se prăznuiau atunci, după care îi pomenea în fiecare zi. Mai târziu a observat că în ziua praznicului lor, sfinţii îl păzeau de necazuri şi primejdii. În 17 decembrie 1891, praznicul profetului Daniel şi a celor cei trei tineri sfinţi, a plecat din Kazan şi nu s-a mai întors. În acea zi s-a hotărât să moară lumii şi sfântul a simţit atunci că Dumnezeu l-a izbăvit dintr-un cuptor de patimi, la fel ca şi pe cei trei tineri izbăviţi din cuptorul de foc pentru că nu s-au închinat idolilor, bătrânul a fost convins că a plecat din lume nevătămat pentru că nu s-a închinat idolilor, desfrâului, mândriei, lăcomiei şi altor asemenea lor.

Prin 1908, Sfântul Varsanufie părea să se îmbolnăvească tot mai des, vorbind tot mai mult despre clipa morții care tot se apropia. În luna aprilie a aceluiaşi an, cineva i-a trimis un pachet în care se afla marea schimă. Călugărul Varsanufie şi-a dorit de multă vreme să fie tuns în schima mare înainte de a muri dar nu a spus acest lucru nimănui în afară de arhimandrit. De aceea, a văzut în aceea un semn că se va duce la Domnul în curând.

Într-o noapte de iulie 1910, părintele s-a simţit atât de rău, încât a trebuit să iasă din biserică în timpul privegherii şi să se întoarcă la chilia lui. În dimineaţa următoare, pe 11 iulie, era atât de slăbit încât nu mai putea sta singur pe picioare. În acea seară a fost tuns în schima mare.

După aceasta, Sfântul Varsanufie a început să-și revină. Dar la mănăstire au apărut alte probleme. Călugării noi care veneau, erau majoritatea din medii duhovniceşti mai relaxate şi nu înţelegeau sfinţenia monahismului sau noţiunea de duhovnic, astfel încât aceştia au început a cere reformă şi schimbare în cadrul mănăstirii. Ei urmăreau poziţii în posturi de conducere şi să închidă schitul. Din cauza numeroaselor plângeri ale fraţilor nou veniţi, Sfântul Varsanufie a fost îndepărtat de la Optina și mutat ca egumen la Mănăstirea Golutvinski. Când a ajuns să preia atribuțiile sale, Sfântul a găsit mănăstirea într-o stare de declin fizic și spiritual. Cu toate acestea, nu şi-a pierdut nădejdea, şi curând mănăstirea şi-a redobândit suflul duhovnicesc. Tot mai mulţi oameni au început să viziteze mănăstirea, auzind că acolo este un părinte venit de la Optina, îmbunătățindu-se și problemele financiare ale mănăstirii. Cu toate acestea, Sfântul a trebuit să-i îndepărteze pe unii frați care se împotriveau regulilor din mănăstire.

La începutul lui 1913, Sfântul Varsanufie s-a îmbolnăvit din nou şi l-a rugat pe Mitropolitul Macarie al Moscovei să-i dea binecuvântare să se retragă la Optina, dar n-a fost să fie. Sfântul a adormit în Domnul pe 1 aprilie 1913, iar trupul i-a rămas la biserica din Golotvino până pe 6 aprilie (care a fost şi Sâmbăta lui Lazăr). După slujbă, trupul său a fost trimis cu trenul la Optina pentru a fi îngropat acolo. Trenul a ajuns în gara Kozelsk în 8 aprilie, iar sicriul a fost purtat până la Optina de cler.

În luna august a anului 1988, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, care a avut loc la New York, a hotărât canonizarea Sfinților Stareți de la Optina. Proclamarea solemnă a canonizării a avut loc pe 12 mai 1990, în Catedrala Sfântul Nicolae din Montreal, Canada.

Hotărârea acestui Sinod a fost întărită de Patriarhia Moscovei, prin canonizarea locală a Sfinților Stareți de la Optina, ce a fost săvârșită pe 13 iunie 1996.

Descoperirea moaștelor Sfinților Stareți Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatolie „cel Bătrân”, Varsanufie și Anatolie „cel Tânăr” a început pe 7 iulie 1998, și a fost încheiată în ziua următoare. Cu toate acestea, din cauza sărbătorilor Bisericii, asociate cu datele reale ale descoperirea relicvelor, Patriarhul Alexei al II-lea desemnat 10 iulie ca dată pentru a prăznui acest eveniment. Moaștele Sfinților Stareți se odihnesc acum în noua biserică a icoanei Maicii Domnului „Vladimir”.

Patriarhia Moscovei a săvârșit canonizarea universală a Sfințiilor Stareți de la Optina pe 7 august 2000, fiind trecuți în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Ruse cu zile individuale de prăznuire, dar și cuprăznuire în Sobor (11 octombrie).