Patriarhul Teoctist a avut o inimă curată și bună, care se oglindea pe chipul său luminos, pe zâmbetul buzelor sale și în graiul său moldovenesc, dulce și dătător de curaj. Privindu-l, îi simțeai pudoarea și curăția lăuntrică. Nimeni nu l-a văzut vreodată nervos, ieșit din fire, deși a fost de multe ori neînțeles, criticat și judecat. Însă criticile și judecățile oamenilor s-au făcut pentru el mai degrabă prilej de lepădare de sine și de adâncire în rugăciune pentru câștigarea dragostei și a răbdării. Singura armă a Păstorului duhovnicesc în fața nedreptăților omenești este „dragostea care nu se aprinde de mânie, nu gândește răul..., ci toate le suferă, toate le nădăjduiește, toate la rabdă”.
