Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul, Ocrotitorul Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc, cu mare grijă pentru turma sa şi, totodată, un dârz apărător al dreptei credinţe, într-o vreme în care duşmanii Ortodoxiei reuşiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă şi sufletească a românilor transilvăneni şi când făceau sforţări mari ca să înstrăineze şi pe românii din Maramureş de la legea strămoşească.

Unul din cei pe care Dumnezeu i-a binecuvântat cu darul sfințeniei este și luminatul ierarh Iosif Stoica, care a fost „pravoslavnic” episcop maramureșean și ierarh al stavropighiei patriarhicești a Țarigradului precum și „administrator al Mitropoliei Bălgradului, Ardealului și altele”, după cum scrie pe Antimisul său din anul 1693(1).

Profesorul doctor Nuţu Roşca (trecut la Domnul în 2018), a fost cel care a cercetat îndeaproape viaţa episcopului Iosif Stoica al Maramureşului. În cartea sa, prof. Nuţu Roşca vorbeşte despre mijloacele de deznaţionalizare prin calvinizare practicate de autorităţile maghiare. Aici intră confiscările de biserici, înnobilările, sărăcirea populaţiei şi a preoţimii, dar şi întemniţările(2).

S-a născut în secolul al XVII-lea, într-un sat din părţile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminaţi şi curaţi la suflet, cu rădăcini puternice în credința ortodoxă.

„Numele de botez al episcopului Iosif Stoica a fost Ioan, iar când s-a călugărit şi-a luat numele de Iosif. La Mănăstirea din Peri a învăţat şi Ioan Stoica. După terminarea studiilor teologice, Ioan Stoica s-a căsătorit şi a fost hirotonit la Mănăstirea Peri întru preot. Preotul Ioan Stoica, nu după mult timp de la căsătorie, rămâne văduv. La această răscruce din viaţa sa, preotul Ioan Stoica s-a călugărit, luându-şi numele Iosif”(3).

Învăţătura şi-a dobândit-o de la preoţii satelor, dar şi de la călugării din mănăstirile şi schiturile maramureşene, de care s-a simţit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ţinuturile Maramureşului.

A fost hirotonit arhiereu în Moldova pentru ţinutul Maramureşului de marele mitropolit Dosoftei al Moldovei, pe când acesta era exilat la Jolkiev, în Polonia; el a primit, odată cu darul arhieriei, şi îndemnul de a veghea cu stăruinţă la păstrarea şi apărarea dreptei credinţe în Maramureşul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei şi unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei ani, după care erau nevoiţi să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reşedinţa la Mănăstirea „Sfântul Mihail” din Peri apoi, când aceasta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre sfârşitul păstoririi a viețuit pe rând la mănăstirile Giuleşti şi Budeşti din Maramureş.

Între anii 1693-1696 a tipărit la Mănăstirea Peri următoarele cărţi: Evangheliarul, Molitvelnicul, Penticostarul şi Triodul. S-a mai adăpostit, câte puţin timp, pe lângă reşedinţele menţionate, la Biserica Albă, Sighet şi mănăstirile Ciumuleşti şi Barania, unde a avut o moşie(4).

Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc, cu mare grijă pentru turma sa şi, totodată, un dârz apărător al dreptei credinţe, într-o vreme în care duşmanii Ortodoxiei reuşiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă şi sufletească a românilor transilvăneni şi când făceau sforţări mari ca să înstrăineze şi pe românii din Maramureş de la legea strămoşească.

Necruţând ostenelile, el a vizitat parohiile, a ţinut soboare şi a apărat interesele Bisericii româneşti cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvântului şi a scrisului, ca un cărturar învăţat şi dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmaşilor credinţei sale strămoşeşti.

Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinţei ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă şi de neam a românilor transilvăneni. Căutând să se răzbune, aceştia s-au năpustit asupra lui cu calomnii şi învinuiri de tot felul, pentru a-l compro­mite înaintea turmei sale. Ca urmare a unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmaşilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în faţa guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată şi s-a apărat cu demnitate şi curaj, drept pentru care a fost trimis în temniţă, de unde a fost scos la insistenţele clerului şi credincioşilor din zona Maramu­reşului.

În martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu şi mai multă înverşunare împotriva lui şi, în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime mai înainte Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniţă, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Fraţii români din Maramureş au protestat cu hotărâre împotriva acestei samavolnicii şi au cerut stăruitor eliberarea arhipăsţorului lor. A fost pus în libertate la sfârşitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale.

A revenit totuşi în scaunul de episcop al Maramureşului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferinţelor îndurate, a trecut la cele veşnice cu conştiinţa curată că a mărturisit şi a slujit cu credincioşie Legea strămoşească, până la sfârşitul zilelor sale.

După atâta suferință Sfântul Ierarh Iosif se stinge din viață „ca un adevărat mărturisitor și luptător pentru ortodoxia și libertatea românilor”(5).

Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte niciun român din Maramureş, aceasta se datorează desigur şi episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste mi­siunii sale, apărând cu jertfelnicie şi pricepere obştea credincioşilor împotriva tuturor uneltirilor duşmanilor Ortodoxiei.

De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia şi cinstirea credincioşilor ortodocşi maramureşeni ca un îndreptător şi apărător al credinţei, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos şi ca un ierarh care şi-a pus sufletul său pentru turma încredinţată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris şi în ceruri dar, mai ales, în evlavia şi conştiinţa credincioşilor.

La propunerea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Iustinian Chira, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, la 20 iunie 1992, ca episcopul Iosif să fie trecut în rândul sfinților, ca „mărturisitor” al credinței ortodoxe. În hotărârea sinodală se rânduia ca prăznuirea lui să se facă în ziua de 24 aprilie, odată cu mitropoliții Ilie Iorest și Sava Brancovici(6).

În aceeași hotărâre se spunea: „În bisericile care se vor ridica de acum inainte, se va zugravi icoana acestui sfânt și mare ierarh, iar pentru ca evlavia binecredinciosului popor român să sporească față de el, rânduim ca unele din bisericile care se vor zidi să-și poata lua hramul Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul”(7).

La inițiativa vrednicului de pomenire, Arhiepiscopul Iustinian, Sfântul Sinod al Bisericii a aprobat înființarea Seminarului Teologic Ortodox la Baia Mare, instituție care astăzi poartă numele Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul.

În anul 2003, la 30 de ani de arhierie ai Preasfinţitului Justinian, a fost făcută şi proclamarea solemnă a Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul, devenind de atunci ocrotitorul Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului. De asemenea, unele dintre cele mai înalte și importante distincții sunt „Crucea și Ordinul Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul”, pentru clerici și mireni.

Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, cu prilejul târnosirii unor biserici de pe teritioriul Eparhiei, a acordat pentru multe dintre acestea și un al doilea hram, avându-l ca ocrotitor și pe Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș.

De asemenea, după reabilitarea Palatului cultural din Sighetu Marmației – cel mai important edificiu din întreaga Patriarhie Română, în care nu mai există un proiect de reabilitare a unui edificiu cultural de o asemenea anvergură – acesta va primi destinaţia ca Centrul Pastoral Cultural „Sfântul Iosif Mărturisitorul”.

Așadar, după cum spunea și Presfințitul Părinte Iustin anul trecut, când sfântul maramureșenilor a fost sărbătorit în pandemie la Paraclisul Eparhial, mărturisim și noi că „Sfântul Iosif Mărturisitorul este o icoană vie, o icoană de ierarh, în care şi-a îndeplinit făgăduinţele faţă de Hristos şi faţă de Mitropolitul care l-a hirotonit, Sfântul Mitropolit Dosoftei”.

Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

***

Bibliografie:

(1) Nicolae Iorga, „Ceva despre episcopul maramureșean Iosif Stoica”, Analele Academiei Române, tomul XXXVI, memoriile Secției istorice, București, 1913

(2) Prof. Dr. Nuțu Roșca, „Sfântul Ierarh Iosif din Maramureș”, Tipografia Marinex Print, Baia Mare, 2000

(3) Prof. Dr. Nuțu Roșca, „Sfântul Ierarh Iosif din Maramureș”, ediția a doua, 2014

(4) Prof. Dr. Nuțu Roșca, „Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş”, în Maramureș - vatră de istorie milenară, volumul III, 1997, p. 213-219

(5) Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă, „Episcopul Iosif Stoica, stâlp al ortodoxiei românești din Maramureș”, în Îndrumătorul Bisericesc Misionar și Patriotic al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 1989, p. 163

(6) Tomos Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș, 20 iunie 1992

(7) Idem

De la același autor

Ultimele din categorie