Preoţia este slujire aleasă şi înaltă din pricina temeiului ei dumnezeiesc, fiindcă acest temei este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care aducându-Se pe Sine pentru noi jertfă şi prinos lui Dumnezeu Tatăl, spre „miros de bună mireasmă”, a devenit Mare Arhiereu, fiind uns arhiereu de Dumnezeu „după rânduiala lui Melchisedec” şi „Care a şi stătut în ceruri de-a dreapta Tronului măririi, ca liturghisitor al celor sfinte şi al cortului adevăratei mărturii, pe care l-a înfipt Dumnezeu şi nu omul”.

Acest mare Arhiereu a predat Sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli Taina sfinţirii, ca să rămână până în veac, şi i-a arătat sfinţiţi pe aceşti liturghisitori ai dumnezeieştilor Taine, „trimiţându-le lor Duhul Sfânt”. Iar ei au predat-o mai departe ucenicilor lor, de la care şi noi am primit-o, prin harul şi lucrarea Duhului Sfânt. Preoţia este Taină mare şi sfântă şi prin lucrarea apostoliei, care şi ea este mare şi sfântă, fiindcă scopul preoţiei este acela de a sfinţi şi a mântui întreaga omenitate, prin transmiterea harului mântuirii la toate generaţiile ce vor veni până la săvârşirea veacului, după cum întreaga omenitate se mântuie prin jertfa  Mântuitorului omenirii, Iisus Hristos. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte preoţia diaconie (slujire) sfântă, chip al ierarhiei celei mai presus de lume şi Împărăţie dumnezeiască şi sfântă. Iar părintele nostru Ioan Gură de Aur, mărturisind şi el acestea, adaugă: „este săvârşită aici, pe pământ, dar îşi are rânduiala şi temeiul în cetele cele cereşti”.

Dar preoţia nu este numai slujire mare şi înaltă şi sfântă diaconie, şi o mare Taină, sfântă şi dumnezeiască prin temeiul ei dumnezeiesc, prin scopul pe care îl urmăreşte, prin caracterul ei dumnezeiesc şi prin cele săvârşite de ea mai presus de înţelegere.

(Extras din Sfântul Nectarie al Eghinei, Despre Preoţie, Editura Sophia, Bucureşti, 2008).