Fiecare prunc botezat în numele Sfintei Treimi este un sfânt adevărat. Viaţa omului sfânt este aşadar un zbor sfânt şi sfinţitor către iubirea mereu mai profundă a lui Dumnezeu. Pruncul Nicolae – menţionează biograful său, Mihail Arhimandritul (sec. VIII) – în zilele de miercuri şi vineri nu mânca decât o dată, iar în celelalte zile sugea doar de la sânul cel drept al mamei sale.

Sfântul Simeon certifică această realitate: „Când a venit vremea ca pruncul sfânt să fie hrănit şi a fost pus la sânul matern, Dumnezeu a arătat tuturor ce fel de om avea să fie Nicolae când va ajunge la vârsta libertăţii de sine. Pentru că în timpul săptămânii se hrănea de la sânul maicii sale ca orice copil, dar în zilele de Miercuri şi Vineri nu se hrănea decât o singură dată. Şi aceasta pentru că Nicolae, din primele momente ale vieţii sale, a trăit disciplina pentru a arăta că abstinenţa şi postul au fost votul întregii lui vieţi. Şi aşa a crescut, model al bunei vieţuiri, în parte reflectând caracterul părinţilor lui, dar şi dezvoltând bunătatea din interior”.

Înfrânarea a fost virtutea care l‐a însoţit toată viaţa lui. Pentru aceasta a fost numit „Învăţător al înfrânării – εγκρατείας Διδάσκαλον”5.

Un Prunc este întruparea adevăratei smerenii iubitoare. El primeşte integral iubirea celor din jur, fără de care ar muri în câteva ore. El este receptaculul deplin al iubirii şi dăruieşte iubirea prin frumuseţea lui tainică în care Dumnezeu surâde lumii. Un prunc este numai dăruire pentru că el poate fi ignorat, rănit şi nu poate răspunde decât prin plâns. Un prunc poate fi rănit printr‐un zgomot sau chiar printr‐o privire. Lumina fiinţei sale este atât de fragilă, atât de infinit de subtilă, încât viaţa lui este iubire sfântă împărtăşită lumii.

Pruncia este frumuseţea integrală care se dăruieşte fără să ceară nimic în schimb, ca izvorul care dăruieşte apă chiar dacă nimeni nu e acolo pentru a o bea, sau ca surâsul şi mireasma florilor care există indiferent de privitor. Pruncul este frumuseţea înlăcrimată a lumii. El este dependent

de iubirea părinţilor în toate dimensiunile umanităţii sale smerite şi feciorelnice: el trebuie învelit („N‐are scutec de‐nfăşat, nici hăinuţe de‐mbrăcat, Preacurata, pentru Pruncul de‐mpărat”), încălzit, hrănit la sân, iubit fără încetare, ani de zile până când va deveni de sine lucrător.

Aşadar, pruncia este starea de rai a lumii, pentru că în ea nu este nici o urmă de egoism, separare sau individualism, ci doar iubire împărtăşită şi dependenţă reciprocă a persoanelor în Dumnezeu. Dacă la toate vieţuitoarele din lume, puiul devine independent după relativ scurt timp, puiul de om este neputincios multă vreme, arătând firea lui comunională, dependenţa de Dumnezeu şi necesitatea iubirii jertfelnice pentru viaţă.

Plânsul pruncilor este plânsul lui Dumnezeu, în dorul Lui de a fi iubit şi în durerea Lui de a iubi fără răspuns. Pruncul este icoana smereniei dăruitoare, a dependenţei totale, a fragilităţii feciorelnice şi a iubirii integrale. Raţiunea de a fi a pruncului este aceea de a răspândi iubire şi frumuseţe. Logos-ul său este iubirea.  Dumnezeu Îşi asumă condiţia de Prunc pentru a arăta infinitatea iubirii Sale dăruitoare şi smerenia Sa atotputernică:

„Prunc Te‐ai făcut pentru mine Cel ce eşti vechi de zile; curăţirii Legii Te împărtăşeşti, Precuratule Dumnezeu, ca să îmi încredinţezi mie trupul cel din Fecioară”.

Această frumuseţe şi rodire spirituală a pruncilor este evidentă şi în istorisirea întâlnirii dintre Maica Domnului şi Sfânta Elisabeta. Comunicarea spirituală dintre suflete se vădeşte în faptul că pruncul nenăscut Ioan, care va deveni Botezătorul Domnului, saltă de bucurie în pântecele

mamei sale la întâlnirea cu Maica Domnului purtând în pântecele ei pe Iisus Mântuitorul, „Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Există o recunoaştere şi o iubire tainică între omul sfânt şi Dumnezeu care trece peste hotarele vremii, odihnindu‐se în infinit.

Prezenţa lui Dumnezeu în lume şi în mod accentuat în sfinţi se întrepătrunde de atotştiinţa Lui, iar harul dumnezeiesc devine în om încă de la început o „respiraţie a Duhului Sfânt” în el (după expresia Sf. Teofan Zăvorâtul).

Astfel, pruncul zămislit în iubire şi rugăciune şi hrănit (prin mama sa) de Dumnezeieştile Taine ale lui Hristos devine purtător de Dumnezeu încă din pântecele maicii sale. Despre Sfântul Ierarh Spiridon, ierarhul Trimitundei, Biserica spune: „Pe ierarhul Domnului, care din pântece este sfinţit (...), acum să‐l lăudăm”. Sfinţenia este aşadar o valoare care transcende timpul şi odihneşte în veşnicia lui Dumnezeu. Ea este o intuiţie cerească, o pregustare a veacului viitor, este minunea iubirii răstignite care trece peste orice succesiune sau parţialitate creaturală pentru a sluji omul integral cu toată viaţa şi moartea lui, cu fiecare clipă, chiar şi cu clipele netrăite, îmbrăţişând pe Dumnezeu mereu mai strâns într‐o iubire fără sfârşit.

Minunile lui Dumnezeu se revarsă peste pruncii Săi într‐un mod negrăit şi necuprins, dovedind caracterul unitar al