Cât a petrecut acolo, în Mănăstirea Dionisiu, era întocmai ca ceilalţi fraţi, şi cu mâncarea, şi cu postul, şi cu osteneala, astfel că le era altor fraţi ruşine de smerenia şi de nevoinţa lui. Era tuturor chip de învăţătură şi la toate slujbele le ajuta, la moară mergea de măcina şi la magherniţă ajuta, şi la magupie (n.r. brutărie) de asemenea, şi la alte posluşanii (n.r. muncă), atâta cât puteau ostenelile lui, cum şi eu l-am văzut făcând lucruri ca acestea.

Despre smerenia sa cea multă şi despre ostenelile lui, nu spun numai fraţii din acea mănăstire, ci şi alţii din alte mănăstiri dimprejur; toţi mărturisesc că era nevoitor spre slujbe şi spre spovedanii, spre pocăinţă şi spre curăţie, pe toţi îi certa şi îi învăţa zicând: „amar, fraţilor şi părinţilor, celuia ce-l va afla moartea nepocăit, că în iad nu este pocăinţă; pe mulţi i-a scos pocăinţa tocmai din gura diavolului, pe mulţi dintre păgâni, turci, armeni, papistaşi şi de alte eresuri, i-au întors de i-au botezat şi i-au uns cu sfântul mir şi i-au adus la credinţa cea adevărată a pravoslaviei; iar pre câţi mişei a miluit şi săraci, şi pe câţi a scos din robie, zic că aceia nu au număr, aşa era de milostiv şi bun tuturor, şi drept. Dumnezeu a proslăvit pe cel ce L-a proslăvit, şi l-a chemat la Sine”.

(Preot Petroniu Tănase, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1993, p. 14)