De unde deci, de unde voi începe cuvîntul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele? Negreșit, nu altă temelie decît cuvintele lui Hristos, princare nefericește pe cei ce rîd și așează în rîndul fericiților pe cei ce plîng spunînd astfel: „Fericiți cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia“ (Matei5:4) și „Vai vouă, celor ce rîdeți acum, că vă veți tîngui și vețiplînge“ (Luca 6:25).
Și pe foarte bună dreptate. Tînguire cu adevărat, tînguire și lacrimi este tot timpul de acum. Cumplită suferință a cuprins întreaga omenire. Cumplite păcate stăpînesc pe toți oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu deamănuntul, dacă într-adevăr ar fi cu putință să le cerceteze cu deamănuntul‚ nu va înceta să plîngă și să se tînguiască. Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat. Nicăieri nu-i urmă de faptă bună. Și ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatele ce ne stăpînesc și nici nu ne ducem la alții ca să le arătăm. Ne asemănăm cu un om plin de sănătate pe dinafară, dar mistuit pe dinăuntru de o boală grea. Din pricina nesimțirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun și săvîrșesc fără frică fapte pline de primejdie și de rușine. Nu le este rușine deloc de faptele și cuvintele lor, ba dimpotrivă, se mai și laudă cu ele. Se cred mai sănătoși decît cei cu adevărat sănătoși. Așa sîntem și noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simțim că sîntem bolnavi. Cînd trupul ne este chinuit de o boală mică de tot, chemăm îndată doctori, cheltuim bani, luăm doctorii amare, răbdăm operații și nu ne oprim să facem tot ce putem pînă nu izgonim boala din trupul nostru. Cînd însă sufletul nostru ne este îmboldit în fiecare zi de păcat, cînd ne este sfîșiat de patimile trupului, cînd e ars, cînd e aruncat în prăpastie și e pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvînt.
Care este pricina? Pricina e aceea că boala ne-a cuprins pe toți. După cum, atunci cînd sîntem bolnavi trupește și nu e nimeni care să știe să ne vindece, nu este nici o opreliște ca boala să ne doboare pe toți, căci nu este nimeni care să-i stăvilească furia, tot astfel e și cu boala sufletelor noastre. Pentru că nu este nimeni deplin sănătos în credință, pentru că sîntem cu toții bolnavi - unii mai greu, alți mai puțin greu – de aceea nu este nimeni în stare să vină în ajutorul nostru, al bolnavilor. Dacă ar veni la noi un om din altă parte - un om care ar cunoaște bine și poruncile lui Hristos, dar și viața noastră amestecată - nu știu dacă nu-și va închipui că nu există alți dușmani mai mari ai lui Hristos decît noi. Într-adevăr, așa ne ducem viața, ca și cum ne-am da toată silința să mergem împotriva poruncilor lui Hristos.
Și, ca să nu crezi că exagerez cînd vorbesc așa, voi încerca să dovedesc spusele mele. Nu altfel, ci chiar prin poruncile lui Hristos. Ce spune Hristos? ,,S-a spus celor de demult: Să nu ucizi! Iar Eu vă zic vouă: Tot cel ce se mînie pe fratele său în deșert, vinovat va fi judecății. Cel care va zice fratelui său «netrebnicule», vinovat va fi sinedriului. Iar cine va zice: «nebunule», vinovat va fi de gheena focului“ (Matei 5:21,22). Acestea le spune Hristos. Noi însă călcăm legea aceasta mai mult decît cei care nu cred în Hristos, căci în fiecare zi umplem de nenumărate ocări pe frații noștri. Și ce este mai de rîs e aceea că ne ferim să rostim cuvîntul „nebunule“, dar de cele mai multe ori aruncăm în obrazul fraților noștri ocări mai grele decît aceasta, ca și cum numai cuvîntul ,,nebun“ ar atrage după dînsul osînda gheenei. Voia lui Hristosnu a fost asta, El a dat această pedeapsă pentru a pedepsi îndeobște pe orice hulitor. Că lucrurile stau așa se vede din cuvintele lui Pavel, care spune: ,,Nu vă înșelați: nici desfrînații, nici slujitorii idolilor, nici prea-curvarii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici hulitorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu“ (1Corinteni 6:9, 10). Dacă cel care spune fratelui său: ,,nebunule“ este vrednic de cea mai grea pedeapsă, cît de mult foc al gheenei va aduna pe capul său cel care hulește pe fratele său numindu-l „răufăcător“,„pizmăreț“, „om fără conștiință“, „rîvnitor de slavă deșartă“ și mai știu eu cum? Ocările: ,,nebunule“ și ,,netrebnicule“ sînt cu mult mai ușoare decît cele amintite. Din pricina aceasta, Hristos, lăsîndu-le la o parte pe toate celelalte mai grozave, le-a amintit numai pe acestea, pentru ca să cunoști că, dacă o ocară mai ușoară aduce iadul peste cel ce-o rostește,cu mult mai mult îi vor aduce ocările mai mari, ocările mai greu de suferit.
Dacă unii socotesc aceste cuvinte ale lui Hristos o exagerare (și cunosc pe unii care au o astfel de părere greșită, cunosc pe unii care socotesc că amenințarea cu iadul s-a spus numai ca să înfricoșeze pe oameni), atunci urmează că nici prea-curvarii, nici sodomiții, nici curvarii, nici închinătorii la idoli nu sînt osîndiți cu numele iadului. Dacă i-a amenințat pe hulitori numai că să-i înfricoșeze, atunci negreșit a făcut același lucru și cu ceilalți, căci pe toți i-a amenințat cu pierderea împărăției cerurilor, odată ce i-a înșirat la un loc. Poate cineva mă va întreba:
- Oare hulitorul va avea aceeași soartă ca și prea-curvarul, ca și curvarul, ca și lacomul, ca și închinătorul la idoli?
- Nu e vremea să cercetăm acum dacă toți vor primi aceeași pedeapsă. Dar că toți vor cădea din împărăția cerurilor, și hulitorul împreună cu ceilalți, sînt încredințat de cuvintele lui Pavel, iar mai bine-zis ale lui Hristos, Care lucrează prin Pavel, că nici unii, nici alții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu.
Nu numai în privința acestui cuvînt din Scriptură, dar și în privința a numeroase altele, mulți oameni au această părere greșită și socotesc că îndeobște toate pedepsele hotărîte celor păcătoși nu sînt rostite de Hristos decît ca o exagerare. Aceasta însă e o cursă a diavolului. Diavolul a strecurat în mintea unora această mîngîiere, că pedepsele date de Dumnezeu păcătoșilor sînt o exagerare, cu scopul de a adormi teama de pedeapsă în sufletele acelora care, din dragostea de Dumnezeu, s-ar căi de păcatele lor, și de a-i face nepăsători față de ascultarea poruncilor. Acum, atîta vreme cît trăim pe acest pămînt, gîndul acesta poate înșela pe oamenii cu suflete mai trîndave, dar în vremea înfricoșătoarei judecăți se va vădi înșelăciunea. Se va vădi atunci cînd nimeni nu va mai avea nici un cîștig de pe urma căinței. Spune-mi, te rog, care este folosul ca acum să ne lăsăm înșelați de acest gînd, și să ne dăm seama de înșelăciune atunci, în ziua judecății, cînd nu vom avea nici un folos de pe urma pocăinței? Să nu ne înșelăm în deșert! Să nu gîndim spre răul nostru ceea ce nu trebuie! Să nu atragem asupră-ne încă și o altă pedeapsă, aceea pricinuită de necredință. Cumplită pedeapsă vine peste noi, nu numai pentru că nu îndeplinim poruncile lui Hristos, dar și pentru că nu credem în ele. Iar necredința aceasta vine de acolo că ni s-a slăbit puterea de a îndeplini poruncile Lui. Cînd nu voim să avem liniștea ce ne-o dă ascultarea de glasul lui Dumnezeu și nici nu voim să facem cele poruncite, atunci - spre a scăpa mintea noastră de teama chinurilor viitoare, pentru că sîntem cu conștiința încărcată și sugrumată de păcate- ne silim să izgonim din mintea noastră frica cumplită de pedepsele ce ne așteaptă. Prin asta însă, ne aruncăm în altă prăpastie și mai mare, aceea că punem la îndoială însăși existența chinurilor viitoare. După cum bolnavii cuprinși de fierbințeală nu scapă de aceasta dacă se bagă în apă rece, ci, dimpotrivă, li se mărește fierbințeala, tot astfel și noi, pentru că ne înțeapă conștiința păcatelor noastre, ne silim să ne cufundăm în cugetarea că pedepsele viitoare sînt o exagerare, pentru ca să putem apoi săvîrși fără teamă orice păcat.
Ne mîniem pe frații noștri nu numai cînd sînt de față, ci, de cele mai multe ori, pornim război împotriva lor cînd ei nu sînt de față. Dar asta-I culmea sălbăticiei. Mai mult încă: față de cei mai tari și mai puternici ne purtăm cu multă blîndețe, chiar dacă ne fac rău, chiar dacă ne ocărăsc, pentru că le știm de frică; pe cei de o seamă cu noi și mai mici decît noi însă îi urîm și-i dușmănim, chiar dacă nu ne-au supărat cu nimic. Acest lucru n-are altă lămurire decît că ne temem mai mult de oameni decît de Hristos. [...]
Cine poate spune că în viața lui nu s-a mîniat niciodată fără socoteală și în deșert, că nu a ocărît niciodată? Să nu-mi dai ca pildă pe un om care s-a mîniat și a ocărît de puține ori în viața lui. Spune-mi un om care n-a ocărît și nu s-a mîniat niciodată! Atîta vreme cît nu poți să-mi arăți un asemenea om, nu poți îndepărta nici amenințarea de deasupra lui pentru pricina că n-a ocărît des și nu s-a mîniat des. Și tot astfel și hoțul, și desfrînatul, chiar dacă săvîrșesc păcatul numai o singură dată, nu scapă de pedeapsă pentru că nu l-au săvîrșit de mai multe ori, ci sînt pedepsiți tocmai pentru că au îndrăznit să-l săvîrșească.
Care dintre necredincioși n-ar socoti basm porunca numaidecît următoare celei de mai sus, cînd vede că noi o călcăm cu atît de mare înverșunare? Dumnezeu a spus: ,,Dacă îți aduci darul tău la altar, și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, înaintea altarului, și mergi mai întîi și împacă-te cu fratele tău și apoi vino și adu-ți darul tău“ (Matei 5:23, 24). Noi însă ne apropiem de altare dușmănindu-ne cu alții, purtînd în sufletul nostru ura împotriva fraților noștri. Dumnezeu Se îngrijește atît de mult ca noi să trăim în pace unii cu alții, încît rabdă să rămînă nesăvîrșită jertfa ce i-o aducem, să întrerupem slujba către El, numai din dorința ce o are de a pune capăt dușmăniei și urii ce o avem unii față de alții. Iar noi ținem socoteală atît de puțin de această dorință a Lui, încît păstrăm zile întregi dușmănia, spre propria noastră pagubă.
Hristos pedepsește nu numai pe cei care caută să se răzbune, dar și pe cei care disprețuiesc pe frații care-i dușmănesc, deși în sufletele lor nu le mai poartă ura. Hristos a poruncit ca acela ce face rău să se ducă și să se împace cu cel căruia i-a făcut rău, pentru că acela care a făcut răul poate fi mai greu cuprins de dorința de răzbunare, pe cînd cel ce a suferit răul poartă necontenit în sufletul lui dorința de răzbunare. Prin aceasta, Hristos a arătat că acela care nedreptățește, cel care a dat naștere rădăcinii păcatului, este mai vinovat decît cel nedreptățit, pentru că poartă răspundere și pentru pedeapsa dată de Hristos celui nedreptățit. Cu toate acestea, noi nu ne învățăm minte, ci ne supărăm și ne mîniem pe frații noștri pentru lucruri de nimic. Apoi, ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic de seamă, nu ne mai pasă de cele săvîrșite, uităm pe cei pe care i-am supărat și lăsăm ca ura să țină vreme îndelungată, fără să ne dăm seama că vom primi o pedeapsă cu atît mai mare, cu cît lăsăm să se scurgă mai multe zile peste supărarea pricinuită, deoarece prin aceasta ne împăcăm și mai greu unii cu alții. După cum atunci cînd iubim pe cineva, nimic din cele care despart cu ușurință pe oameni nu poate să aibă tărie și crezare pentru a strica prietenia, tot astfel și atunci cînd dușmănia pune stăpînire pe sufletul nostru, toate sînt ușoare și lesnicioase pentru cei care vor să ne sporească și mai mult dușmănia. Căci vorbele bune ce ne-ar fi spuse deșteaptă neîncrederea noastră și numai răutățile sînt crezute. Hristos ne poruncește să lăsăm darul la altar și, mai întîi, să ne împăcăm cu fratele nostru, ca să cunoaștem că, dacă nu trebuie să amînăm împăcarea noastră nici atunci cînd Îi aducem închinăciune, cu atît mai mult trebuie să facem asta în alte timpuri, cînd ne ocupăm de lucruri pămîntești.
Pe față purtăm obrăzarul împăcării, dar în lăuntrul sufletului nostrum ținem cea mai neîmpăcată ură. Ne dăm bună ziua unii altora atunci cînd ne ducem la biserică, dar de obicei „bună ziua“ o spunem numai cu buzele. Însă nu acest lucru îl vrea Domnul. Domnul vrea să iubim din suflet pe fratele nostru, să-i dăm „bună ziua“ din inimă. Aceasta este într-adevăr salutare, cealaltă, obrăzar și fățărnicie; cel care dă în acest chip bună ziua și nu iubește, mai mult Îl supără pe Dumnezeu decît Îl îmbunează. Dumnezeu cere de la noi dragoste curată, dragoste înrădăcinată adînc în sufletul nostru, nu dragostea aceasta pocită pecare adeseori o arătăm oamenilor. Purtăm pe buze numele dragostei, dar am stins puterea ei, iar aceasta este încă o dovadă că fărădelegile noastre au pus stăpînire pe noi, căci spune Hristos: ,,Din pricina înmulțirii fărădelegii, se va răci dragostea multora“ (Matei 24:12). Și acestea le facem noi Creștinii, cărora ni s-a poruncit să nu ne mîniem, să nu avem dușmani, iar dacă avem dușmani, dușmănia noastră să țină numai o zi, căci s-a spus: ,,Soarele să nu apună peste mînia voastră!“ (Efeseni 4:26). Noi însă nu ne mărginim la atîta, ci țesem uneltiri unii împotriva altora, mușcînd și nimicind prin vorbele și faptele noastre propriile noastre mădulare, adică pe proprii noștri frați. Iar aceasta este curată nebunie. Și așa este, căci după acestea mai cu seamă îi recunoaștem pe îndrăciți și pe nebunii ce nu se pot vindeca.
Ce să mai spunem despre celelalte porunci date de Hristos? Ce să spunem despre porunca dată pentru a ne împăca cu pîrîșul nostru pînă sîntem pe cale cu el? (Matei 5:25, 26) Ce să mai spunem despre porunca ce o dă în privința faptei nesăbuite, despre privirile pofticioase (Matei 5:28) și despre prietenia necugetată și păgubitoare de suflet (Matei 5:29, 30)? Prin „ochiul drept“ și prin „mîna dreaptă“, Hristos n-a lăsat să se înțeleagă altceva decît pe cei ce ne iubesc spre paguba noastră sufletească. N-a fost călcată oare adeseori în picioare, n-a fost desființată porunca ce ne oprește să ne despărțim de soțiile noastre (Matei 5:31, 32)?
Mă rușinez să mai vorbesc despre porunca ce oprește orice jurămînt (Matei 5:33-37), nu numai din pricina jurămintelor pe care le facem, darmai ales din pricina jurămintelor noastre mincinoase. Dacă jurămîntul, chiar jurămîntul adevărat, este un păcat și o călcare a poruncii, ce vom spune despre jurămîntul mincinos? Dacă ce este mai mult decît ,,da“ și ,,nu“ este de la cel rău, de la diavolul, de la cine va fi ce este mincinos?
Hristos a mai spus apoi: ,,Dacă te lovește cineva peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt; celui care vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i lui și cămașa; dacă te silește cineva să mergi o milă, mergi cu el două; celui ce-ți cere, dă-i, și nu întoarce fața de la cel ce vrea să se împrumute de la tine“ (Matei 5:39-42). Ce putem spune față de aceste porunci? Ne rămîne numai să plîngem și să ne acoperim fața de durere, căci nu îndeplinim nici una dintre poruncile amintite mai sus. Am apucat o cale cu totul potrivnică acestor porunci: ne cheltuim toată vremea în judecăți, în lupte, în procese, în certuri. Nu au nici o înrîurire asupra noastră nici adevărul faptelor, nici cuvintele lui Hristos; dimpotrivă, ne sălbăticim, ne mîniem chiar pentru lucruri de nimic.
Poate că, față de cele de mai sus, ai voi să-mi dai ca pildă pe unii oameni care și-au dat toată averea săracilor și care mai tîrziu au ajuns, din pricina sărăciei lor, de rîsul lumii și au avut de suferit nenumărate nenorociri și necazuri. Îți voi răspunde, în primul rînd, că îmi vei putea arăta puțini astfel de oameni; în al doilea rînd, prin pilda ce ai dat, nu mi l-ai arătat pe înțeleptul înfățișat de Hristos în cuvintele amintite mai sus. Înțeleptul acesta are o viețuire mult mai duhovnicească decît omul pe care mi l-ai dat ca pildă. Este o mare deosebire între un om care-și dă de bunăvoie averile sale și unul care suferă fără să crîcnească atunci cînd i se iau toate averile. Dar pentru ce spun că suferă fără să crîcnească? Omul desăvîrșit despre care a vorbit Hristos, este cu mult mai sus și decît acesta. Porunca aceasta a lui Hristos îndepărtează atît de mult din sufletele celor nedreptățiți mînia împotriva celor ce i-au nedreptățit, încît ei nu numai că nu se supără din pricina pierderii averilor, ba, dimpotrivă, mai dau de bunăvoie și cele ce le-au mai rămas; și este mai mare rîvna lor în a suferi nedreptatea ce li se face decît zelul și nebunia celorlalți în a-i nedreptăți. Cînd cel ce nedreptățește va vedea că cel nedreptățit este gata să sufere mai mult decît i-a fost gîndul, cînd va vedea că, după ce și-a împlinit pofta, cel împilat se străduiește să-i dea și mai mult, atunci pleacă biruit, rușinat de marea împăcare a celuilalt. Fiară să fie, sau ceva mai grozav decît o fiară, va fi mai cumpănit, căci a văzut bine din această punere alături cîteste de rău el și cît este de bun celălalt.
Un om cu o astfel de viață îți cer să-mi arăți. Pe acesta îl văd înfățișat numai în Scripturi, și nicidecum în vreo altă carte, iar în viața de toate zilele deloc, deși ne numim Creștini. Nu-mi da ca pildă pe omul care suferă în tăcere nedreptatea; se poate întîmpla să se poarte așa pentru că nu poate să se răzbune. Atunci avem omul desăvîrșit, omul cerut de Hristos, dacă el va arăta aceeași răbdare față de cei de o seamă cu el, împotriva cărora ar putea să se răzbune; ba mai mult, dacă ar merge pînă acolo încît să întreacă prin dărnicia sa dorința de jaf a celuilalt, să-i dea mai mult decît vrea acela să-i ia și să arate îndelungă-răbdare în datul de bunăvoie a altor bunuri, în afară de acelea ce i-au fost luate cu sila. Un astfel de om trebuie însă să mai aibă încă o însușire sufletească, deasupra celor arătate pînă acum, care atinge însuși vîrful faptei bune: unui astfel de om, Hristos îi poruncește să rînduiască în ceata prietenilor, a prietenilor adevărați, pe dușmanii și răufăcătorii lui, pe cei care îl păgubesc și la pungă, și la trup, și în toate celelalte. Hristos ne spune: ,,Nu te mărgini la a da jefuitorului și lacomului, ci iubește-l cu iubirea cea mai puternică, cu iubire curată!“. Acest gînd a voit să-l înfățișeze prin cuvintele: ,,Rugați-vă pentru cei ce vă necăjesc!“ (Luca 6:28). Iar de rugat, de obicei, nu ne rugăm decît pentru cei pe care-i iubim foarte mult. Și, pentru ca să nu socotești din nou că aceste cuvinte sînt o exagerare, pentru ca să nu intre astfel în sufletul tău înșelăciunea diavolului, de care am amintit mai sus, Hristos adaugă adevărului lucrurilor și pricina, dreapta pricină a unei astfel depurtări, spunînd: ,,Căci, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce plată aveți? Oare nu și vameșii fac același lucru? Și, dacă îmbrățișați pe cei ce vă îmbrățișează, ce faceți mai mult? Nu și păgînii fac același lucru?“ (Matei5:46, 47) Cum să nu fie vrednică de tînguire și de nemîngîiată plîngere starea noastră morală, cînd nu ne deosebim în privința aceasta întru nimic de vameși și de păgîni? Și, dacă ar fi numai aceasta grozăvia! Dar nu! Nu numai că nu-i iubim pe vrăjmași, dar încă îi dușmănim și urîm chiar pe cei ce ne iubesc. Uitătura urîtă, invidia, nimicirea prin fapte și prin vorbe a cinstei și a numelui bun a altora nu au altă lămurire decît ura și dușmănia înverșunată. Astfel, nu numai că nu ne deosebim întru nimic de păgîni, dar sîntem în privința aceasta cu mult mai răi decît ei. Hristos a poruncit să ne rugăm pentru cei ce ne dușmănesc, noi însă țesem viclenii împotriva lor; cu toate că ni s-a poruncit să binecuvîntăm pe cei ce ne blestemă, îi acoperim de nenumărate blesteme. Poate fi oare o înverșunare mai mare decît această împotrivire și decît această luptă pe care o purtăm împotriva lui Hristos, Legiuitorul acestor porunci? Nu stăm noi împotriva tuturor poruncilor Lui?
Tirania slavei deșarte, a umblatului după lauda lumii - pe care Hristos, în cuvintele numaidecît următoare celor amintite mai sus, a cerut să o dezrădăcinăm din sufletele noastre - am întins-o nu numai asupra rugăciunilor, postului și milosteniei (Matei 6:1-18), ci chiar asupra tuturor faptelor noastre; iar supunerea noastră față de nebunia acestei tiranii este mai mare decît supunerea unui rob față de stăpînul lui. Acest lucru este îndeajuns de cunoscut de toți, de aceea trec peste el, spunînd doar atîta, că unii oameni își disprețuiesc atît de mult mîntuirea sufletelor lor, încît nu mai dau nici o atenție poruncilor lui Hristos; iar alții, deși voiesc să asculte de Hristos cît de cît, deși se silesc să păzească unele porunci, totuși sfîrșesc prin a ajunge să fie tot atît depăgubiți ca și ceilalți, din pricină că nu vor să dezlege de pe ei lanțurile slavei deșarte, ale umblatului după laudele lumii. Unul nu face deloc milostenie, altul dă celor săraci ceva din averile sale, dar face aceasta ca să-l laude lumea; cel din urmă nu este întru nimic mai bun decît cel dintîi. Astfel, diavolul ne-a prins pe toți din toate părțile în mrejele lui. Dacă ar putea omul să scape și de acest păcat, să nu umble adică după laudele lumii cînd face milostenie; dar, fiind stăpînit de mîndrie, cade iarăși în același păcat, mai bine spus, în unul și mai grozav: nu pierde numai bunurile date ca milostenie, ci pleacă pe lumea cealaltă încărcat și cu păcatul mîndriei. Cunosc apoi mulți oameni care nu-și cheltuiesc averile în milostenii pentru pricinile mai sus arătate, ci vin în ajutorul celor lipsiți mînați de prietenie sau de rugăciunile stăruitoare sau de alte pricini asemănătoare, și nu de frica de Dumnezeu și de porunca lui Hristos. Prin urmare, dacă atîtea pricini pîngăresc faptele noastre bune, mai putem spune că ne putem mîntui cu ușurință cînd, departe de a face fapte bune, săvîrșim numai păcate?
Să mergem mai departe! Care este omul care poate rosti cu îndrăznire cuvintele din Tatăl nostru: ,,Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri“ (Matei 6:12)? Chiar dacă nu ne răzbunăm pe vrăjmașii noștri, totuși păcătuim dacă păstrăm netămăduită în suflet rana: mînia. Hristos însă nu vrea ca noi să mărginim la atîta iertarea greșiților noștri, ci să ajungem să-i numărăm printre cei mai buni prieteni. Din această pricină, după cum am spus mai sus, ne-a poruncit să ne și rugăm pentru ei. Chiar dacă nu te răzbuni pe cel ce ți-a greșit, dar - dacă îți întorci fața de la el, dacă te uiți urît la el, dacă ții deschisă în suflet rana - n-ai îndeplinit porunca ce ți-a poruncit-o Hristos. Cum ceri deci ca Dumnezeu să Se îndure de tine, cînd tu nu te înduri de cei care ți-au greșit? Înțeleptul își bate joc de o astfel de purtare, zicînd: ,,Omul ține mînie împotriva omului, și cere de la Dumnezeu iertare? Nu-i este milă de omul cel asemenea lui, și se roagă pentru iertarea păcatelor sale? El, trup fiind, ține minte; cine îl va curăți de păcatele sale?“ (Ecclesiastic 28:3-5).
Aș vrea să tac deci și să opresc șirul spuselor mele, atît mi-e de rușine să merg mai departe. Aș vrea să tac, căci, cu cît îmi voi urma vorbirea, cu atît mai mult se va vădi și lupta pe care o ducem împotriva poruncilor lui Hristos, dar și dușmănia neîmpăcată pe care I-o purtăm. Dar care este folosul tăcerii mele, cînd însăși viața noastră, faptele noastre, strigă că ducem luptă împotriva lui Hristos, iar înainte de faptele noastre, ne-o strigă Hristos, Care cunoaște cu deamănuntul toată viața noastră, ne-o strigă Hristos, Care ne va judeca?
Hristos ne-a poruncit să nu ne adunăm comori pe pămînt, ci în cer (Matei 6:19-21). Puțini sînt cei care îndeplinesc această poruncă, iar dintre aceștia puțini, cine poate spune că a îndeplinit-o așa cum dorește Hristos? Marea majoritate a oamenilor, ca și cum ar fi auzit cele împotrivnice, ca și cum li s-ar fi poruncit să-și adune comorile aici pe pămînt, au părăsit cu totul cerul, își lipesc inima de toate cele de pe pămînt, se înnebunesc de dragul strîngerii avuțiilor și, urînd pe Dumnezeu, iubesc pe Mamona.
Hristos a mai poruncit: ,,Nu vă îngrijiți de ziua de mîine!“ (Matei 6:34). Știu sigur că nici un om nu vrea să asculte această poruncă, nici să se lase încredințat de adevărul ei, din pricina puținătății credinței noastre în Hristos. De aceea, acoperindu-mi fața din pricina rușinii, voi lăsa la o parte această poruncă. Ar trebui să credem pe Hristos numai pe cuvînt; noi însă nu-L credem nici cînd ne dovedește adevărul spuselor Sale cu dovezi de nezdruncinat, nici cînd ne dă pilde despre temeinicia spuselor Lui, cum sînt cele cu păsările cerului (Matei 6:26) și cu iarba cîmpului (Matei 6:30). Ci, dimpotrivă, ne frămîntă grija zilei de mîine ca și pe păgîni, ba poate și mai mult, și, cu toate că ni s-a poruncit că nu trebuie să ne rugăm pentru cele de mîine, noi ne cheltuim toată rîvna noastră cu astfel de rugăciuni. Dar, după cum am spus, voi lăsa la o parte această poruncă. Mă voi îndrepta deci spre poruncile următoare, cu nădejdea că îndeplinirea acestora mă va mîngîia pentru rușinea de mai înainte.
Ce poruncă a dat mai departe Hristos, în predica Sa de pe munte? ,,Nu judecați, ca să nu fiți judecați!“ (Matei 7:1). Socoteam că voi găsi oarecare mîngîiere rușinii mele, dar văd că rușinea îmi sporește încă și mai mult. Chiar dacă n-am păcătui față de nici o altă poruncă, ci numai față de aceasta, călcarea ei e de ajuns ca să ne arunce în fundul iadului. Judecăm cu asprime păcatele altora, dar nu vedem bîrnele din ochii noștri; ne cheltuim toată viața iscodind faptele altora și osîndindu-i. Nu poți găsi pe nimeni liberat de acest păcat, nici laic, nici monah, nici cleric. Și totuși, Hristos ne spune ce primejdie mare ne așteaptă în urma călcării acestei porunci: ,,Cu ce judecată judecați, veți fi judecați!“,și: ,,Cu ce măsură măsurați, vi se va măsura!“ (Matei 7:2). Cu toate că acest păcat nu conține în el nici o plăcere, ci, dimpotrivă, are o atît de mare pedeapsă, totuși cu toții alergăm spre el, ca și cum ne-am grăbi și ne-am lua la întrecere să intrăm în cuptorul iadului nu pe o singură cale, ci pe mai multe. Sîntem nepăsători nu numai față de poruncile părut grele, ci chiar față de cele mai ușoare, deoarece le călcăm în picioare în aceeași măsură și pe unele, și pe altele. Iar prin faptul că le călcăm în picioare pe cele ușoare, arătăm că nu le îndeplinim nici pe cele mai grele, nu din pricina greutății poruncilor, ci din pricina disprețului pe care-l arătăm față de ele. Spune-mi, te rog, ce lucru greu este a nu iscodi faptele altuia și a nu osîndi păcatele aproapelui? Cele împotrivnice însă, a iscodi și a osîndi pe alții, este o treabă destul de obositoare. Poate să ne mai creadă cineva, la auzul acestor băgări de seamă, că nu ascultăm de porunca aceasta din pricina nepăsării noastre, și nu din pricina rîvnei de a o călca și a relei noastre voințe? Cînd faptele pe care ne poruncește Hristos să le îndeplinim sînt ușoare și lesnicioase celor care voiesc să le săvîrșească, iar faptele oprite sînt și mai grele și cer mai multă osteneală, iar noi părăsim poruncile și săvîrșim cele oprite - cînd deci așa stau lucrurile, nu vor spune oare dușmanii noștri că facem păcatele pentru că voim să ne războim cu Hristos? Că poruncile lui Hristos nu au nimic ostenitor în ele o spune El însuși prin cuvintele: ,,Luați jugul Meu peste voi, că jugul Meu este bun și sarcina Mea ușoară“ (Matei 11:29, 30). Dar noi, din cauza nespusei noastre nepăsări, facem să treacă în fața mulțimii drept împovărătoare cele ușoare. Omului care vrea să stea degeaba și să doarmă, mereu i se pare o greutate și mîncatul, și băutul. Cei cu sufletul treaz însă și cei harnici nu se dau îndărăt nici în fața treburilor cu totul neobișnuite și greu de făcut, dimpotrivă, le săvîrșesc cu mai mult curaj decît cei trîndavi și somnoroși pe cele foarte ușoare. Nimic, nimic nu este atît de ușor, pe care multa noastră lenevie să nu-l socotească foarte greu și obositor; după cum nimic nu este atît de obositor și de greu, pe care rîvna și dragostea noastră să nu-l facă foarte ușor. Spune-mi, te rog, ce este mai cumplit și mai greu decît a fi în primejdie de moarte în fiecare zi? Și totuși, Fericitul Pavel a numit această primejdie ușoară, spunînd astfel: ,,Căci necazul nostru de acum, trecător și ușor, ne aduce slava veșnică, mai presus de măsură“ (2 Corinteni 4:17). Chiar dacă lucrul acesta este prin firea sa greu, totuși ajunge ușor prin nădejdea celor viitoare. Pavel, de pildă, a și adăugat pricina ușurătății lui prin cuvintele:,,Căci noi nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd“ (2 Corinteni 4:18).