Se asemăna întru nevoinţă nu doar chipului Preacuviosului Sava, ci şi celor asemenea acestuia: Petru Athonitul, Preacuviosul Antonie de la Pecerska. Preacuviosul Iov, după pilda iubitorilor de isihie de odinioară, era într-atât de tăcut, încât cu greu puteai să mai auzi de la el altceva, în afară de rugăciunea care neîncetat izvora din gura sa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”.

Fericitul Teodoret grăieşte: „Semnele liniştirii celei mântuitoare sunt: mintea netulburată, dorirea de Dumnezeu, neîncetata pomenire a morţii şi a muncilor celor veşnice, rugăciunea neîmprăştiată, mulţimea închinăciunilor până la pământ, necontenita pomenire a lui Dumnezeu, omorârea poftelor trupeşti, a nu mai trăi pentru lume, a nu face pe plac pântecelui, aplecarea către citiri şi psalmodieri, mulţimea lacrimilor, lepădarea multei vorbiri, tăcerea adâncă, privegherea neîncetată. Cine are toate acestea, acela într-adevăr se linişteşte pentru Dumnezeu.”.

Pe acestea toate s-a străduit să le întruchipeze în viaţa sa, Preacuviosul Iov. În afară de post, neîncetată rugăciune, metanii, lacrimi şi tăcere, iubirea de fraţi, smerenia adâncă, ascultarea, blândeţea şi milosârdia alcătuiau virtuțile deosebite ale fericitului. Din pricina neîncetatelor nevoinţe şi osteneli trupeşti, Preacuviosul Iov era istovit, iar trupul lui, dar mai cu seamă picioarele, îi erau pline de răni, încât el putea să spună împreună cu Apostolul: „Eu port în trupul meu semnele Domnului Iisus!” (Galateni 6, 17).

(Sfântul Iov de la Poceaev, Viața. Cuvinte de învățătură. Acatistul, Editura Cartea Ortodoxă & Sophia, București, 2008, p. 16)