Aveam noi la mănăstire un obicei, povestea măicuţa A. De ziua îngerului lor păzitor, sărbătoritele, adică cele care îi purtau numele, se împărtăşeau cu Sfintele Taine, apoi luau prescura şi mergeau toate la Părintele Lavrentie. El rupea câte o bucăţică şi le felicita cu această ocazie. Deseori participa şi el la masa festivă cu sărbătoritele şi se aşeza cu toată lumea în trapeză. Şi iată că, odată, mi s-a oferit şi mie ocazia să particip la o aşa masă festivă. Eram în total cam vreo 12 persoane, iar Părintele mânca din strachina lui cu o lingură de lemn (acestea îi aparţineau, erau proprietatea lui). Deodată ridică capul şi îi spune măicuţei P., care servea masa:

– Du-te că este cineva la uşă şi deschide-i să vină încoace.

Măicuţa P. se duce la uşă şi într-adevăr vede o femeie ce plângea foarte tare şi care se ruga să-i dea voie să intre la stareţ. Fiindu-i milă de Părinte, că abia începuse să mănânce, şi vrând să-l protejeze, măicuţa P. îi spune femeii:

– Părintele e ocupat acum. Când va termina de mâncat, voi veni să te chem.

Intră apoi şi îi spune Părintelui:

– Nu-i nimeni, Părinte, luaţi şi serviţi liniştit prânzul. Dar femeia continua să plângă, afară.

Părintele mai ia câteva linguri de mâncare, apoi întoarce capul şi îi spune din nou măicuţei P.:

– Eu cred că a venit cineva. Ia du-te tu şi verifică încă o dată!

– Dar nu e nimeni acolo, Părinte. Mâncaţi mai întâi în linişte, iar apoi vom vedea, insistă sora P. într-ale sale.

Părintele a mai luat încă o lingură de mâncare, apoi a pus cu mânie lingura pe masă, s-a ridicat şi cu o voce aspră a pronunţat:

– Eu ţi-am spus că o femeie stă şi plânge la uşă. Du-te şi adu-o înăuntru! Și s-a îndreptat s-o întâmpine.

Măicuţa P., nemaiavând ce să facă, s-a dus şi a intrat cu o femeie de vârstă medie, care plângea amarnic. Cred că avea o mare durere pe suflet. Se părea că un mare necaz o adusese aici. Părintele a trecut cu ea în chilia sa, iar peste vreo zece minute femeia a ieşit schimbată: liniştită, ba chiar aş putea spune bucuroasă. S-a închinat la sfintele icoane şi a plecat acasă mulţumită. Părintele s-a întors şi s-a aşezat la masă, spunându-i măicuţei cu pricina:

– Dacă tu ai văzut că omul era supărat şi plângea, cum puteai tu să mai mănânci?

Aşa stareţ mare a fost Părintele Lavrentie. El, cu darul lui Dumnezeu, pe toate le ştia şi putea să vadă totul, iar eu am fost martoră a bunătăţii şi înţelepciunii lui de ziua Prorociţei Ana.

(Sfântul Lavrentie de la Cernigov, Viaţa, învăţăturile şi minunile făcute de Dumnezeu prin acest mare Părinte, Editura Credinţa strămoşească, 2003, pp. 56-57)