Dacă Domnul nostru Iisus Hristos este începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor veacurilor trecute, prezente şi viitoare, pe drept cuvânt putem zice că a ajuns la noi, în virtualitatea credinţei, sfârşitul veacurilor destinate îndumnezeirii celor vrednici, care actual se va face arătat după har în viitor. Sau iarăşi: dat fiind că alta este raţiunea activităţii şi alta raţiunea pătimirii (pasivităţii), dumnezeiescul Apostol deosebind veacurile trecute de cele viitoare, a deosebit prin aceste cuvinte în chip tainic şi înţelept raţiunea activităţii de cea a pătimirii.

Astfel veacurile vieţii în trup, în care trăim acum (căci Scriptura cunoaşte şi veacuri temporale,după cuvântul: Şi a ostenit în veac şi va trăi până la sfârşit", sunt veacurile stării active, iar cele viitoare, care urmează după cele de aici, sunt veacurile duhului, ale prefacerii în starea pătimitoare. Aşadar aici găsindu-ne în stare de activitate, vom ajunge odată la sfârşitul veacurilor, luând sfârşit puterea şi lucrarea noastră prin care activăm, iar în veacurile ce vor veni, pătimind prefacerea îndumnezeirii prin har, nu vom fi în activitate, ci în pasivitate, şi de aceea nu vom ajunge niciodată la sfârşitul îndumnezeirii noastre. Căci "pătimirea" de atunci va fi mai presus de fire şi nu va fi nici o raţiune care să hotărnicească îndumnezeirea la nesfârşit a celor ce o pătimesc. Aşadar lucrăm câtă vreme avem în activitate puterea lucrătoare a virtuţilor, care e raţională prin fire, şi puterea cugetătoare, capabilă, fără restrângere, de toată cunoştinţa, fiind în stare să străbată întreg universul celor ce sunt şi se cunosc şi să-şi facă proprii retroactiv toate veacurile care au fost. Şi vom pătimi după ce vom fi trecut cu totul dincolo de raţiunile celor create din nimic şi vom fi ajuns în chip neînţeles la Cauza lucrurilor. Atunci vom lăsa să se odihnească, deodată cu cele mărginite prin fire, şi puterile noastre, dobândind aceea ce nu poate dobândi nicidecum puterea cea după fire, deoarece firea nu are puterea de a cuprinde ceea ce este mai presus de fire. Căci nimic din ceea ce este făcut nu este prin fire făcător de îndumnezeire, odată ce nici nu poate cuprinde pe Dumnezeu.Pentru că numai harului dumnezeiesc îi este propriu să hărăzescă fiinţelor create îndumnezeirea pe măsura lor şi numai el străluminează firea cu lumina cea mai presus de fire şi o ridică deasupra hotarelor ei prin covârşirea slavei.

Aşadar pe drept cuvânt a ajuns la noi sfârşitul veacurilor, măcar că n-am primit încă, prin harul lui Hristos, darul bunurilor de peste fire. Căci ele au ca chipuri şi trăsături prevestitoare diferitele moduri ale virtuţilor celor ce pot fi cunoscute prin fire. Prin acestea Dumnezeu se face neîncetat om în cei vrednici. Fericit este deci cel ce L-a prefăcut în sine prin înţelepciune pe Dumnezeu om. Căci după ce a împlinit înfăptuirea acestei taine, pătimeşte prefacerea sa în Dumnezeu prin har, iar acest lucru nu va înceta de a se săvârşi pururea. Pentra că Cel ce lucrează aceasta în cei vrednici, fiind nehotărnicit după fiinţă, are şi puterea care lucrează aceasta nehotărnicită, ba întrece chiar orice nehotărnicie. Ea nu se isprăveşte nicicând deodată cu cele făcute de ea, cum ni se întâmplă nouă. Mai degrabă menţine împreună cu ei pe cei ce şi-au primit existenţa de la ea, întrucât nu pot să existe fără ea. De aceea i-a spus şi bogăţie a bunătăţii, deoarece nu încetează niciodată afecţiunea atotluminată a bunătăţii dumnezeieşti faţă de noi, prin care lucrează prefacerea noastră în vederea îndumnezeirii.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia 3,  p. 96-99.