Fugind de închinarea la idoli, pe care împăratul Liciniu al Romei o poruncise, Sfântul Mucenic Gordie și-a lepădat slujba de ostaș și a ales să slujească Domnului în pustie, urmând exemplul Sfântului Proroc Ilie, căci era născut din părinţi creştini şi fusese crescut în dreapta credinţă. Și i s-a descoperit Dumnezeu, făcându-i mari daruri și deslușindu-i taine, căci el lupta acum pentru viața cea veșnică, postind și rugându-se, fără să se împiedice de foamea care-l chinuia sau de greutățile pustiei.

Într-o zi, pe când se adunase poporul cel fără de lege să privească la alergarea cailor, Fericitul a coborât din munte și s-a pregătit de jertfă, spunându-le cuvintele prorocului Isaia: „Aflatu-m-am celor ce nu mă căutau pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine”, înspăimântându-i pe toţi cu strălucirea chipului său.

Eparhul, plin de furie, a cerut să fie chinuit, pentru a se lepăda de Hristos, dar văzând că nu îi slăbeşte Fericitului credinţa, a încercat să îl amăgească, oferindu-i bogăţii. Sfântul nu a vrut să primească nimic din darurile acelea, ci a preferat să se dea morţii, pentru bogăţia vieţii veşnice. Şi s-a dus spre locul unde i-a fost tăiat capul de parcă ar fi fost condus de un înger venit să îi ducă sufletul la Domnul, ultimul semn pe care a mai apucat să îl facă fiind cel al Sfintei Cruci.