Odată, porumbelul trimis de Mântuitorul ca să-l păzească pe Sfântul Neofit i-a spus acestuia, cu glas omenesc: „Ieşi, Neofite, din casa tatălui tău şi vino după mine”. Și sculându-se acest dumnezeiesc tânăr, i-a sărutat pe părinţii săi şi s-a dus în urma porumbelului. Iar porumbelul, ducându-l până la Muntele Olimpului, a zburat dintr-o crăpătură de piatră într-o peşteră ce se afla acolo, unde sfântul, intrând după dânsul, a găsit un leu mare şi i-a zis: „Ieşi de aici şi caută-ţi altă peşteră, căci Domnul mi-a poruncit să locuiesc aici”. Leul, auzind acestea, a lins cu limba picioarele sfântului şi s-a dus de acolo. Deci, locuia sfântul în peştera leului, fiind hrănit de înger.

Peste ani, a venit prigoană în toată lumea și păgânii obligau creștinii să aducă jertfă la idoli. Atunci îngerii lui Dumnezeu, luându-l pe Sfântul Neofit din Muntele Olimpului, l-au așezat în mijlocul târgului Niceei, și avea el faţa preaslăvită ca a lui Moise cândva, şi a strigat el împotriva păcatului! Obligat să se închine la idoli, sfântul a refuzat, de aceea l-au aruncat în cuptorul de foc – din care a ieșit nevătămat. După aceasta, l-au osândit pe sfântul să fie dat spre hrană fiarelor. Au slobozit asupră-i un urs, apoi o ursoaică, dar fiarele nu i-au făcut nimic. Astfel săvârşindu-se priveliştea aceea, păstorii aduseseră la ighemon un leu foarte mare şi sălbatic, despre care ziceau: „L-am prins în pustie de cinci zile şi nu i-am dat hrană deloc”. Iar ighemonul, bucurându-se, a poruncit să aducă pe leul acela înăuntrul priveliştii, unde sfântul mucenic stătea legat gol. Şi toţi se mirau de acel leu, căci era foarte mare şi fioros.

Alergând leul la sfântul, a stat şi l-a privit şi plecându-şi capul, scotea lacrimi din ochi şi lingea picioarele lui, pentru că acela era leul pe care Sfântul Neofit, aflându-l la Muntele Olimpului, în peştera cea de piatră, l-a trimis aiurea, ca sfântul să se sălăşluiască în peştera aceluia. Deci, cunoscându-l sfântul, i-a spus să se ducă în peştera sa cea dintâi în Olimp, pe care o lăsase, poruncindu-i să nu vatăme neam de om niciodată. Iar leul, închinându-se mucenicului, s-a dus răcnind înfricoşat şi a sfărâmat uşile priveliştii, apoi a trecut degrabă prin popor, încât toţi se repezeau la fugă, temându-se de groaza fiarei. Dar el, nevătămând pe nimeni, a fugit în pustie, la locul cel dintâi, după porunca sfântului.