O femeie din Rosopole a Ciliciei numită Theotekna, trăind cu bărbatul ei douăzeci de ani, nu avea copii. Dar s-a întâmplat că ea din copilărie era chinuită de demon și își mușca limba. Iar bărbatul ei, nemaiputând suferi starea întristării ei, a slobozit-o din casa lui, nemaivorbind cu altă femeie timp de patru ani. Găsind aceea tovarăși de drum a alergat la dreptul Simeon. Cum l-a văzut pe el demonul, îndată a scrâșnit din dinți și a început să o chinuiască înaintea lui, văzând împreună cu femeia chipul lui duhovnicesc, zicând cu un glas omenesc: „Te despart pe tine de ea, duh rău și necurat și se va întoarce la bărbatul ei și li se va naște lor în anul următor un prunc”. Și a urlat demonul, tulburându-se sălbatic. „O, silire săvârșești! Că nu-ți este ție a despărți soți. Pentru ce dându-le lor și fiu, de vreme ce ea nu face copil de la mine? Ce rău ți-am făcut ție, cu ce am greșit înaintea ta că mă desparți de femeia mea? Dacă m-ai cumpărat rob, poate mă vei da în robie oamenilor”.

A zis Simeon că: „Rău rob ești, cunoaște-te pe tine însuți, atotrăule, și fugi arzând în văpaia focului. Adu apă și adună lemne”. Și îndată, ca un vânt năprasnic, tânguindu-se tare demonul prin femeie, luă ulciorul de apă și plecă. Și după ce a umplut ulciorul cu apă și după ce a adus lemne, se tânguia și zicea: „Vai mie, vai mie robului celui rău și născocitorul relelor[1], ce-am pățit? Că de femeia mea mă desparte Sfântul Simeon și ce voi face eu, nenorocitul, nu știu”. Acestea spunându-le înaintea mulțimii adunate, după ce a împlinit slujirea poruncită lui, a strigat cu glas mare, zicând: „Ies!”.

Și văzând un fulger de foc adus împotriva lui, a alergat în femeie, în jurul stâlpului sfântului, chinuit foarte și dureros și astfel a ieșit îndată și femeia a revenit la starea ei normală și a slobozit-o pe ea Simeon sănătoasă, zicând către ea: „Mergi, femeie, la casa ta și trăiește cu bărbatul tău. Căci iată, a îndreptat Dumnezeu inima lui să te primească pe tine cu bucurie mare”. Și a fost așa. Și întorcându-se ea, a fost îndreptată inima bărbatului ei să o iubească pe ea și s-a apropiat de ea și îndată a luat în pântece și, plinindu-se anul, au adus pruncul la robul lui Dumnezeu, lăudând și slăvind pe Dumnezeu[2]. După ce și-au împlinit rugăciunea și s-au întors la ale lor, a ridicat femeia, purtată de credință, icoana sfântului în cămara cea mai dinlăuntru a casei ei și făcea minuni, umbrind-o pe ea Duhul Sfânt[3] Care sălășluia în sfântul, iar demonizații se curățau acolo și cei suferinzi de multe boli se vindecau. Între care și o femeie cu curgere de sânge neîncetată de cincisprezece ani, apropiindu-se cu credință, s-a dus să vadă icoana și îndată s-a oprit curgerea. Căci zicea în sinea ei că: „Dacă numai voi vedea asemănarea lui, mă voi izbăvi”[4]. Văzând că a secat izvorul sângelui ei, a alergat îndată la omul lui Dumnezeu, închinându-se înaintea lui, lăudând și slăvind pe Dumnezeu și vestind minunea străină ce i s-a întâmplat.

Notă: Acest capitol din Viața Sfântului Simeon precum și capitolul 158, care menționează o icoană a Sfântului Simeon venerată public încă din timpul vieții sfântului, au fost citite la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, pentru a susține argumentația în favoarea cultului icoanelor. Sfântul Ioan Damaschin îl menționează de asemenea în al treilea său Tratat de apărare a sfintelor icoane pe Sfântul Simeon din Muntele Minunat ca pe un Părinte susținător al cultului icoanelor.

[Viața Sfântului Simeon 118, extras din volumul: Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viața fericitei Marta, mama Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, traducere de L. Enache, studiu introductiv de P. van den Ven, ediție îngrijită de Pr. D. Bahrim (Colecția Viața în Hristos, seria Hagiographica, nr. 1), Ed. Doxologia, Iași, 2013]