Domnul își începe mustrarea îndreptată către contemporanii Săi cu faptul că ei „lasă la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu”. Împuținarea dreptății și a dragostei este izvorul tuturor neorânduielilor, atât în societate, cât și în fiecare om; iar această împuținare își are rădăcina în iubirea de sine sau egoism. Atunci când egoismul se sălășluiește în inimă, odrăslește în ea o oaste întreagă de patimi. El însuși nimicește dreptatea și dragostea, care cer lepădare de sine, iar patimile zămislite de el alungă toate celelalte virtuți și omul, prin starea sa sufletească, nu se mai potrivește pentru niciun lucru cu adevărat bun. Încă mai poate să dea „zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele”, dar nu găsește în sine bărbăție pentru vreo faptă mai deosebită. Asta nu înseamnă că purtarea sa din afară ar fi necuviincioasă. Nu, el se spoiește în tot chipul cu cumsecădenia sa, însă în sine este un „mormânt care nu se vede, și oamenii care umblă peste el nu îl știu”.

Începutul îndreptării de sine este atunci când în inimă răsare lepădarea de sine, în urma căreia se reînnoiesc dreptatea și dragostea, iar după acestea încep să prindă viață, una câte una, toate celelalte virtuți. Prin întocmirea sa sufletească, omul capătă atunci bun chip înaintea ochilor lui Dumnezeu, chiar dacă oamenilor, din afară, poate să nu li se pară prea arătos. Dar judecata oamenilor nu e un lucru de seamă, atâta vreme cât judecata lui Dumnezeu nu este împotriva noastră.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 207)