Sfântul pare că urăște și neagă tot ceea ce aparține lumii acesteia. E numai o aparență înșelătoare. Sfințenia nu înlătură lumea aceasta întrucât ea este ceva făcut, ci numai urâtul din ea, elementul negativ adus prin păcat. Sfântul iubește lumea aceasta întrucât este creație divină și participă la divinitate. Sfințenia desprinde omul de lumea noastră, dar numai în ce are ea trecător, supus morții.

Sfântul trăiește aici permanențele; el luptă și biruie lutul din om, îl biruie în gândul și fapta sa, înălțându-se până în sferele pure ale unei lumi suprapământene.

Sfântul se definește prin cuprinsul său de viață, prin participarea la divinitate. Pentru a ajunge aici, este nevoie de o inițiere și de o practică proprie. Sfințenia cere într-adevăr aplecarea lui Dumnezeu asupra creaturii Sale, în ființa căreia produce schimbări, dar totodată cere din partea omului o sforțare continuă către această împlinire spirituală. Sfințenia înseamnă eroism, înseamnă știință experimentată și disciplină a tuturor virtuților.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, p. 117)