Troparul Sfinților Atoniți

Pe părinții Atonului și îngeri în trup, pe mărturisitori și cuvioși, pe ierarhi și mucenici să-i cinstim cu laude și cu cântări, urmând virtuțile lor, toată mulțimea călugărilor din Sfântul Munte strigând într-un glas: Slavă Celui ce v-a încununat pe voi, Slavă Celui ce v-a sfințit pe voi, Slavă Celui ce întru primejdii ocrotitori ai noștri i-a arătat. (Sfântul Nicodim Aghioritul)

Sfântul Munte prezintă o istorie în multe chipuri, vrednică de admirație și de cinstire. Una dintre cele mai minunate taine ale lui este, neîndoielnic, bogăția lui aghiografică. Aghiografia atonită constituie cea mai mare laudă și temeiul slavei unui monahism milenar.

Sfinții Sfântului Munte sunt părinții iubiți ai aghioriților. Dragostea noastră pentru ei izvorăște din datoria și recunoștința pentru darurile lor. Este dragostea fiilor pentru purtătorii lor de grijă, a ucenicilor pentru învățătorii lor. Acești sfinți au schimbat sălbăticia muntelui în loc domesticit, au făcut locuibil un spațiu inaccesibil, pustiul l-au transformat în cetate. Au fost ctitori de mănăstiri și au adunat în jurul lor mulțime de monahi. Cât timp au trăit au fost povățuitori, iar după sfârșitul lor au devenit mijlocitori pentru toți. Monahi din locuri diferite s-au adunat într-un loc și au luat un nume[1]. Au devenit următori ai celui dintâi isihast, Petru Atonitul, căruia Născătoarea de Dumnezeu i-a dat făgăduința plină de bucurie a ocrotirii ei neîncetate asupra Muntelui. Și Născătoarea de Dumnezeu a devenit cu adevărat acoperământ dăinuitor, păzitoare și tămăduitoare nu numai a sfinților, ci a tuturor monahilor.

Sfinții Sfântului Munte s-au predat pe ei înșiși în întregime lui Dumnezeu. Prin aspre nevoințe de ani îndelungați, s-au curățit pe ei înșiși și au devenit vase curate, ca să primească harurile cerești. Și-au dovedit dragostea lor față de frați prin faptul că au lăsat iubita lor isihie/liniște și, în urma unor semne dumnezeiești, au mers să întemeieze mănăstiri, schituri și chilii. Cu multe osteneli, cheltuieli și ispite au construit sălașuri care să fie, potrivit sfântului Nicodim, „școli a toată virtutea, locașuri de pază a poruncilor lui Dumnezeu, palestre/laboratoare pentru nevoințele ascetice, ateliere ale viețuirii/petrecerii îngerești, imitând vechile chinovii ale sfinților, adăposturi pentru străini, refugii pentru săraci, adevărate limanuri neînvăluite și mântuitoare”.

Din pricina sfinților lui, Muntele Atonului a fost numit sfânt. Sfinții sunt podoaba/frumusețea Muntelui, măreția și căldura lui iradiantă care odihnește pe credincioși. Sfântul Munte, potrivit Sfântului Nicodim, înseamnă „locașul sfințeniei, locașul curăției, locul pe unde au pășit picioarele atâtor sfinți. Un loc care are țărâna îmbibată de sângiuri, de sudorile ostenelilor, de lacrimile sutelor și miilor de Cuvioși Părinți. Într-un cuvânt, Sfântul Munte este locașul virtuții și al lucrării faptei bune”. Sfinții Sfântului Munte au arătat și au făcut muntele minunat precum erau odinioară munții Palestinei, Muntele Sinaiului, muntele Pelousiot[2], muntele Galisiot[3], muntele Latros[4] sau Olimpul Bythiniei. Sfinții și ucenicii lor, cuvioși și mucenici, isihaști și cenobiți, zăvorâți și misionari, s-au arătat, de-a lungul veacurilor, străluciți continuatori ai autenticei tradiții monahale ortodoxe pe care au păzit-o așa cum s-a născut ea în leagănul monahismului răsăritean, cu privegheri și jertfe...

Sfânta tradiție susține că Născătoarea de Dumnezeu e cea care a cercetat Muntele Atonului. Cultul și preacinstirea ei sunt minunate și predomină până astăzi în tot muntele. În vremea marelui Constantin, se împletesc tradițiile despre întemeierea mănăstirilor. Atunci apar referiri la întemeierea mănăstirii Constamonitos de către sfântul Macarie, Episcopul de Ierissos. Retragerea locuitorilor din zonă a dus la creșterea populației monahale, fără a exista totuși o organizare specială a monahismului. În timpul prigoanei iconoclaste mulți monahi s-au refugiat în peșteri,  păduri și în pustietățile peninsulei, ducând cu ei icoanele lor dragi. La sinodul din 843, la restabilirea cultului icoanelor de către împărații Mihail și Theodora au fost de față și monahii atoniți. În 883, cu pecetea împăratului Vasile Macedoneanul li se asigură asceților o mai mare liniște prin îndepărtarea păstorilor și turmelor afară din Sfântul Munte.