Trăind în secolul al VI-lea, într-o mănăstire din Palestia, lângă Gaza, cei doi sfinți erau oameniii prin care Dumnezeu le vorbea călugărilor și celor aflați în nevoie de o îndrumare duhovnicească. Fiind îmbrăcați cu dragostea de Dumnezeu, cei doi stăteau adesea în chiliile lor pentru a petrece în rugăciune și în tăcere, iar în rest scriau răspunsurile la întrebările ce le erau adresate, dar nu se întâlneau cu oamenii, ci transmiteau răspunsurile prin starețul mănăstirii, Serid.

De altfel, ușa chiliei Sfântului Varsanufie cel Mare o deschideau doar egumenul Serid și Sfântul Ioan Profetul, acesta din urmă fiind ucenic al Sfântului Varsanufie și următor în toate cele sfințitoare, fiind numit Profetul pentru darul înainte vederii, de care se învrednicise. Spre exemplu, Sfântul Ioan știa că avea să moară la o săptămână după trecerea la cele veșnice a starețului, dar pentru rugăciunile noului egumen, care era foarte tânăr, a mai rămas în viață două săptămâni, pentru a-l învăța cele de folos conducerii mănăstirii. Sfântul Varsanufie cel Mare a refuzat să mai dea răspunsuri oamenilor, după moartea starețului și a ucenicului său, rămânând în tăcere. Pentru multele sale virtuți, era supranumit „Marele Bătrân” și a trecut la Domnul în chip minunat.

Sfinții Varsanufie cel Mare și Ioan Profetul au lăsat moștenire iubitorilor de Dumnezeu lucrarea intitulată Îndreptar de viață spirituală: răspunsuri la întrebările discipolilor. De altfel, o sută dintre epistolele transmise celor care ceruseră sfaturi se află redate în Filocalia românească, volumul XI, în traducerea Părintelui Dumitru Stăniloae.