Pericopa Evanghelică a Înălțării ni-i arată pe apostoli surprinși, cu ochii îndreptați spre cer, incapabili încă de a înțelege ce s-a întâmplat. Atunci, aud o voce care le spune: „Oameni buni, ce v-a apucat de stați să vă uitați la nori? Nu e nimic acolo. El a plecat! Când va reveni, numai El știe. Dar nu pierdeți timpul așteptându-L aici. Ce mai așteptați! Mergeți și împliniți lucrul la care v-a trimis!” (cf Fapte 1, 11) Așa că, apostolii se întorc la Ierusalim, unde petrec mai multe zile în rugăciune. Bănuim că era o rugăciune bazată pe amintirile lor recente. Încă vedeau bine totul cu ochii minții: Îl vedeau pe Iisus predicând, vindecând pe cei bolnavi, vorbindu-le, lăsându-Se prins, pe Muntele Măslinilor, fiind omorât și îngropat, înviind și înălțând-Se la cer. Cu siguranță își aminteau foarte bine cuvintele Învățătorului, mai ales cele din urmă, între care se vor fi aflat și cele pe care le-am putut auzi rostite la Evanghelia zilei de astăzi, în care îi pomenim pe Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic. Aceste cuvinte îi vizează întâi pe apostoli, apoi pe Sfinții Părinți de Sinodul I Ecumenic, dar și pe noi, cei de astăzi, în aceeași măsură: „Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi.” (Ioan 17, 11) „Cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17, 8) „Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume (Ioan 17, 14) „Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean.” (Ioan 17, 15) „Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.” (Ioan 17, 18)

Aceste cuvinte de rugăciune se constituie într-un testament spiritual, care cuprinde ultimele Sale dorințe. Și nimic nu este mai important decât ultimele dorințe ale Celui pe care Îl iubim. Dar care este semnificația acestora pentru noi?

Să fim continuu martori și mărturisitori ai Celui Înviat

Ele fac referire în primul rând la condiția noastră terestră. Noi aparținem încă acestei lumi. Doar Hristos a depășit condiția mundană înălțându-se la cer, după ce și-a împlinit misiunea Sa pe acest pământ. Misiunea noastră, însă, continuă aici și acum, în această viață și în această clipă în care trebuie să fim martori și mărturisitori ai Celui Înviat, care S-a Înălțat la Cer, să stea de-a drepta Tatălui.

Când Iisus spune „Eu le-am dat cuvântul Tău” (Ioan 17, 14), ne reamintim lucrarea specifică Lui pe pământ, cu dubla Sa rațiune de a fi aici: slujirea învățătorească și mântuitoare. Dacă imaginea lui Hristos Cel răstignit (lucrarea Sa mântuitoare) este familiară celor mai mulți dintre noi, nu același lucru putem spune despre învățăturile Sale, care ar putea constitui, pentru fiecare dintre noi, o misiune de viață, o regulă de conduită și o perspectivă de înțelegere a vieții și a morții, a corectei și falsei valori, a binelui și a adevăratei slave, frumuseți și generozități. Mântuitorul zice: „Eu le-am dat cuvântul Tău”, iar nouă ne rămâne să ne întrebăm ce am făcut noi cu el? Ce rol joacă el în viața noastră?

„Nu Mă rog ca să-i iei din lume” (Ioan 17, 15), spune Mântuitorul, căci apostolii trebuie să rămână în lume pentru a transmite mai departe mesajul primit, Vestea cea Bună, cuvântul Evangheliei. Termenul „lume” are două semnificații, fiind folosit uneori cu referire la forțele care resping divinitatea, dar și cu referire la ansamblul umanității în care trebuie propovăduit cuvântul Domnului. Din această perspectivă putem înțelege condiția duală a creștinului, care, om între oameni, este dator să contribuie la umanizarea lumii. Hristos contestă forțele care se opun Împărăției lui Dumnezeu și îi îndeamnă pe oameni să nu se limiteze la a trăi în viața aceasta, ceea ce atrage asupra lor ura lumii, așa cum se întâmplă cu tot ceea ce vine de la Dumnezeu și se opune patimilor vieții strict telurice.

Se mai naște o întrebare: „Suntem noi, creștinii, în măsură să lansăm lumii o provocare în numele Evangheliei?” Prin înălțarea Sa la cer Hristos nu dorește să ne lase fără sprijin, căci doar El ne poate apăra de rău și de aceea spune „Mă rog ca să-i (...) păzeşti pe ei de cel viclean.” (Ioan 17, 15)

Am văzut așadar în ce măsură și din ce perspectivă cuvintele rugăciunii lui Iisus, pe care le-am auzit în Evanghelia de astăzi, se referă chiar la noi. Ele ne sunt benefice și ni le putem însuși printr-o minimă reformulare, spunând: „Dumnezeule Sfinte, suntem din lumea aceasta, păzește-ne pe noi și fă să fim una, ca să putem păzi cuvântul Fiului Tău și Dumnezeului Nostru, ca, rămânând în lumea aceasta, să fim păziți de cel viclean”.

Mărturisirea de credință de la Niceea

Duminica ce urmează Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos este închinată Sfinților Părinți care s-au întrunit în anul 325 la Niceea, primul Sinod Ecumenic, sinod care a reafirmat natura divină a lui Hristos și care, într-o anumită măsură, a pus fundamentele tuturor definițiilor teologice ulterioare. Știm că mărturisirea de credință de la Niceea, care proclamă pe Iisus Hristos ca „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, păstrează mesajul integral și harul Duhului Sfânt.

Însă de ce este acest sinod important pentru credința și mântuirea noastră?

Pentru Biserica Ortodoxă orice Sinod Ecumenic este de o mare importanță, căci la un astfel de sinod trebuie să participe episcopii ortodocși din întreaga lume. Primul Sinod Ecumenic a fost convocat pentru că o mare erezie afecta adevărata doctrină creștină, credința ortodoxă, așa cum ne-a fost ea lăsată de către apostoli.

Biserica Ortodoxă recunoaște șapte Sinoade Ecumenice, fiecare fiind important în funcție de motivația sa. Aceasta nu înseamnă că Biserica proclamă că fiecare dintre episcopii care au participat la aceste sinoade este sfânt, ci, mai curând, prin pomenirea lor în zile speciale, cinstim mărturia colectivă pe care Sinoadele Ecumenice au făcut-o adevărului de credință creștin.

Dar primul Sinod Ecumenic de la Niceea merită o atenție specială, căci în cadrul acestuia Sfinții Părinți reafirmă dumnezeirea Mântuitorului, punând fundamentele tuturor dogmelor ulterioare.

Motivația acestui Sinod a fost, așa cum spuneam, învățătura greșită a lui Arie, care ținea să sublinieze transcendența divină din perspectiva unui monoteism strict. Arie susținea că Iisus nu a existat din veșnicie, ci a fost un timp în care El nu a existat. Fiul este cu siguranță născut cu adevărat. Arie, însă, nu este capabil să înțeleagă această naștere voluntară și nu pune accentul pe esența Sa dumnezeiască. El continuă să spună că Fiul este creat, ca primul între creaturi. Așadar, conform acestei concepții, nu putem vorbi despre „Fiul lui Dumnezeu” în cazul celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi, ci doar de Fiul Omului, căci El a fost creat înaintea tuturor. În consecință, Fecioara Maria nu poate fi numită Maica Domnului, ci mamă a unui demiurg. Episcopul lui Arie, episcopul Alexandriei, Alexandru, a trimis o scrisoare tuturor episcopilor vorbindu-le despre erezia lui Arie. Curând arianismul a devenit o sursă de îngrijorare pentru Biserică. Din fericire, împăratul Constantin cel Mare, care, prin Edictul de la Milan, a acordat libertate religioasă creștinilor, a acceptat să convoace Primul Sinod Ecumenic, pentru ca episcopii „ex toto orbe christiana” să poată discuta și condamna această mare eroare făcută de Arie. Împăratul însuși a prezidat Sinodul. Sfântul Atanasie, care în vremea aceea era diaconul episcopului Alexandriei, a fost cel care a formulat mărturisirea de credință ortodoxă, pe care au adoptat-o apoi, în unanimitate, toți episcopii participanți. Pe scurt, ideea principală a Sinodului a fost afirmarea co-substanțialității Fiului cu Tatăl. Așadar, Fiul lui Dumnezeu nu este o creatură, ci este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Ajungând la această concluziei, sinodalii au formulat primul articol al Crezului, pe care noi astăzi îl rostim în fiecare Liturghie și pe care trebuie să îl rostim de fiecare dată când credința noastră slăbește.

Cine spunem noi astăzi că este Iisus?

Intenția nu este de a vă face o istorie a Sinodului de la Niceea, căci aceasta ar lua prea mult timp. Aș vrea astăzi, pur și simplu să abordăm o altă chestiune. Știm că Arie a negat dumnezeirea lui Hristos și pentru aceasta a fost condamnat. Însă și în zilele noastre se nasc dezbateri pe acest subiect. „Ce spui tu despre Iisus Hristos?” Chiar și în Evanghelii apare întrebarea, Hristos Însuși chestionându-i pe apostoli: „Cine spuneți voi că sunt Eu?” În epoca Sfinților Părinți, răspunsul era bine cunoscut: „Tu ești Mesia, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. La Niceea, cei 318 Sfinți Părinți au recunoscut în unanimitate că „Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Pentru cei care merg duminică de duminică la biserică, această chestiune nu este o problemă, căci credem și mărturisim ceea ce apostolii au predicat și Sfinții Părinți au confirmat.

Pe de altă parte, însă, tot din Evanghelii știm că Iisus vorbea despre Sine ca fiind Fiul Omului. De aceea, plecând de la firea Sa umană, Iisus îi întreabă pe apostoli „Cine spuneți voi că sunt Eu?”. Și pentru noi, cei ce trăim astăzi într-o lume a criticii, a analizelor istorice asupra umanității lui Iisus, aceasta rămâne o întrebare importantă. Astăzi aproape nimeni nu mai contestă existența Sa istorică și nici legătura Sa cu instituția Bisericii. În comparație cu alte epoci istorice putem spune că aceasta este o binecuvântare. Două dintre laturile tainei Întrupării nu pun așadar, acum, nicio problemă. Astăzi avem mărturii credibile cu privire la viața și Pătimirile Sale, precum și asupra morții Sale. Recunoaștem valoarea cuvintelor Sale, importanța învățăturilor Sale, în tot ceea ce implică raportul cu divinitatea și al oamenilor cu Dumnezeu.

Noi suntem așadar creștini. Cine credem noi că este Iisus? Noi credem că Iisus-Omul este și Dumnezeu adevărat, dar există așa-ziși creștini care se opresc la umanitatea lui Iisus și nu Îl consideră ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Să privim cu luciditate fața lumii, așa cum este ea astăzi. Cămașa lui Hristos este împărțită în mii de bucățele! Unde este, așadar, adevărul? Îndrăznesc să spun: Adevărul este la noi! Nu cred că Ortodoxia a falsificat adevărul apostolilor și al Sfinților Părinți. În Ortodoxie am păstrat Adevărul intact, așa cum ne-a fost insuflat de Duhul Sfânt. De aceea cinstim astăzi pe Sfinții Părinți de la Sinodul I, de la Niceea. Și de aceea repetăm și astăzi, frumoasa și densa formulă niceană: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de-o-ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om.

Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat.

Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.

Şi S-a înălţat la ceruri şi șade de-a dreapta Tatălui.

Şi iarăsi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Amin.”

Dragii mei,

Marea tentație a teologiei „moderne”, din secolul al XIX-lea a fost, dacă nu o întoarcere la arianism, cel puțin o alunecare spre o perspectivă „umanistă” asupra persoanei lui Iisus-Hristos, în care adepții acestei teologii văd o creatură mai mult sau mai puțin de origine divină. Este năucitor!

Simbolul de credință formulat în Sinodul de la Niceea afirmă clar și fără echivoc, pentru veșnicie și pentru toți oamenii că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, egal cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Schimbarea și a unei singure litere din Simbolul de credință de la Niceea înseamnă diminuarea măreției și generozității darurilor lui Dumnezeu, înseamnă alterarea învățăturii de credință ortodoxe.

Să rămânem în acest adevăr pe care Sfinții Părinți adunați în Sinodul de la Niceea ni l-au lăsat, acela de a vedea în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea Sfântă și de-o-ființă. Să rămânem în unitatea de credință pe care învățătura Bisericii izvorâtă din Sfânta Scriptură și formulată în Sinoadele Ecumenice o mărturisesc, devenind cărămizi vii ale trupului mistic al lui Hristos. Doar mărturisirea adevărului că Hristos este Fiului lui Dumnezeu întrupat ne adună în comuniune și unitate de credință cu sfinții Bisericii și cu izvorul existenței, care nu doar pentru apostoli a îngenuncheat în Grădina Ghetsimani, ci pentru fiecare dintre noi. Lumea întreagă este o grădină în care Hristos îngenunchează pentru unitatea tuturor și este permanent în stare de jertfă așteptând întoarcerea noastră și întâlnirea cu El în Liturghie în jurul Potirului. Să facem din inima noastră o Grădină a prezenței lui Dumnezeu și din Biserică un loc al înălțării spirituale. Amin!

Sursa: eprb.ro