Dumnezeu a îmbrățișat Crucea. Nu a ezitat nicio clipă în fața durerilor ei. Dimpotrivă, comentariile biblice patristice ne spun că El singur s-a suit pe cruce la momentul execuției, nefiind nevoie de forța sau obligația răstignitorilor. Nici nu a căutat dinadins suferințele crucii ca să se laude în văzul lumii cu durerile Lui, dar nici nu s-a dat înapoi, atunci când ura oamenilor a hotărât să-L răstignească. Avea puterea să nu urce pe cruce. Avea puterea să se coboare de pe ea. Dar, iubirea pentru om l-a lăsat răstignit, pentru că El, ca Dumnezeu, se putea coborî, dar eu și tu, oricare dintre noi, nu putem face aceasta și El a vrut să fie solidar cu noi nu doar în viață, ci și în moarte. De aceea, pentru om și pentru iubirea adâncă față de el, Fiul lui Dumnezeu se face „mielul înjunghiat mai înainte de întemeierea lumii (I Petru 1, 20-21), în stare permanentă de jertfă, cu brațele deschise în îmbrățișare pentru cei ce Îl primesc și pentru cei ce Îl refuză. Iubirea lui Dumnezeu și respingerea oamenilor L-au suit pe Iisus Hristos pe cruce. Și în această stare de răstignire continuă, Hristos iubește pe cei ce Îl răstignesc și răstignește pe cei ce Îl iubesc, paradox care arată că doar prin cruce este salvarea și înnoirea lumii întregi.

De partea cealaltă, omul oscilează în fața crucii. Unii o evită, alții o resping. Unii o înjură cu ură, alții o detestă prin lamentații ieftine. Puțini sunt cei care o asumă, mergând după Hristos cu încredere și cu credința nestrămutată că pe unde merge Hristos este singura Cale ce duce la umanitatea adevărată.

Este vizibil faptul că asumarea crucii a devenit o problemă pentru creștini și chiar și pentru ortodocși. Dintre aceștia, unii o evită deliberat, alții se rușinează de ea. Unii îi întorc spatele, alții i se împotrivesc fățiș sau subtil, cinstind Semnul Crucii, dar tăgăduind puterea ei (2 Timotei 3, 5). Mai perfizi, însă, sunt cei care poartă crucea la vedere, în mâini, la piept și pe buze, dar inima, gândurile și faptele lor sunt în total dezacord cu ea. Și nu sunt necredincioșii dintre ortodocși, ci tocmai cei care se dau cei mai cucernici și chiar povățuitorii altora. Sunt aceia care se folosesc de cruce în scopuri viclene, pentru putere și stăpânire, pentru orgolii și interese ascunse, pentru câștig urât și slavă deșartă. Între ei și demoni nu este nicio deosebire. Sau, poate ar fi una: demonii nu poartă cruce, aceștia însă se folosesc înșelător de ea, ca o mască a curăției sub care-și ascund toate blestemățiile. Bun alibi și-au găsit demonii în ei! Pentru unii ca aceștia Sfântul Nicolae Velimirovici, vorbind despre lepădarea de sine și luarea de bunăvoie a crucii, zice: „Mulți au făcut paradă de lepădarea de sine, doar ca să câștige vază în lume. Mulți au trecut prin încercări și suferințe ca să câștige laudă și cinste de la oameni. Mulți, până astăzi, fac acest lucru ca să-și adune puteri vrăjitorești prin care să stăpânească pe alții, să vatăme sau să ajute pe cine vor ei, după plac – și totul din lăcomie și luptă de putere. Asemenea lepădare de sine nu este lepădare de sinea adevărată; este, dimpotrivă, înălțare de sine; o astfel de cruce nu duce la înviere și la mântuire, ci la ruină și predare în mâna diavolului. Cine își ia crucea ca să vină după Hristos e lipsit de o astfel de obrăznicie, de înălțare pe seama altora și de setea de putere și de câștig...”[1].

La polul opus acestora, dar pe același tip de înșelare sunt alți falsificatori ai Crucii, care ori se pun în locul lui Hristos, nutrind iluzia că prin suferințe îndurate pe degeaba pot fi și ei mântuitori ai altora; ori se autoflagelează spiritual (sau în orice fel), convinși fiind că suferința în sine este automântuitoare. Acestora le răspunde magistral Nicolae Steinhardt: „Nu orice suferință e valabilă. Tâlharul cel rău nu a suferit mai puțin decât celălalt, dar nu i-a fost de folos. Așadar, suferința, ca și virtutea, sunt supuse relativității celor lumești: sunt valabile numai prin sensul lor... Henry de Montherlant în Port-Royal zice: „Există o suferință care nu-i roditoare, o suferință moartă și care târăște în moartea ei tot ce sufletul află în juru-i...”. Atenție însă! Dacă ai crede că-i de ajuns să cunoști suferința pentru a fi mântuit, te-ai înșelat cu desăvârșire. Degeaba suferi dacă ești în afara Bisericii, nu-ți este de niciun folos, ce zic? Câți nu au dorit-o și care acum zac în iad? Diavolul are și el martirii lui”[2].

Există și o suferință legitimă a Crucii. Doar pe aceasta suntem datori să o purtăm. Dar aceasta nu ne depărtează, ci dimpotrivă, ne apropie de El și de sinele nostru autentic deopotrivă. Pe aceasta o trăim compătimitor cu sufletul nostru întrucât i-am făcut o mare nedreptate. Este vorba despre suferința înregistrată de suflet atunci când s-a depărtat de Dumnezeu și pe care, atunci când ne întoarcem la El o resimțim natural, dar cu multă duioșie. Sufletul este creat să stea în relație continuă cu Dumnezeu. Dacă nu-i oferim aceasta și alegem să-L ignorăm prin nepăsare sau chiar să I ne împotrivim, atunci El suferă adânc. Dar, atunci când omul își revine întru sine și se întoarce la Dumnezeu, atunci natural se întâlnește și cu această suferință pe care sufletul a înregistrat-o ori de câte ori s-a depărtat de El. Este suferința care, pe cei mai mulți îi sperie și-i face să renunțe. Însă ea trebuie primită, îmbrățișată, înțeleasă și trăită autentic, căci de data aceasta ne este vindecătoare, apropiindu-ne prin ea de Dumnezeu și de noi înșine. 

Așadar, Crucea marchează însăși ontologia noastră. Ea se înfiripează în noi atunci când alegem să-L părăsim pe Dumnezeu și tot ea ne însoțește la reîntoarcerea în brațele Lui. Depărtarea este prin suferința care ne secătuiește ființa, apropierea prin suferința care vindecă, rezidește și înalță.

Asumarea onestă a crucii este toată problema de fond a omului în fața Crucii. De fapt, totul pleacă de la asumarea onestă a propriei persoane, a propriei vieți. Cine fuge de sine, de autenticul sine dăruit de Dumnezeu, acela va fugi și de asumarea crucii. Aceasta întrucât Crucea este cheia prin care putem ajunge la firescul și autenticul din noi. Crucea ne răstignește falsul eu – cel zidit din minciună și formalism, din indolență și nepăsare, din negrijă și necunoaștere –, timp în care ne descoperă eul nostru adevărat, cel firav, dar autentic, cel aproape neștiut, dar limpede de recunoscut pentru că este marca identitară cu care Dumnezeu m-a dăruit mie, părinților mei și lumii întregi.

Crucea asumată mă redă mie însumi, așa cum încă nu m-am cunoscut. Îmi dă curajul în Adevăr, vulnerabilitatea intimă a Iubirii, discernământul în alegeri, bunătatea în relații, răbdarea în necazuri, încrederea neclintită în Cel Nevăzut, stare de prezență în tot ceea ce înfăptuiesc, nedisimulare în ceea ce gândesc și vorbesc, o dragoste adâncă pentru semeni, o înțelegere compătimitoare pentru neputințele mele și ale altora... Numai din interiorul Crucii se pot recunoaște și se pot trăi toate acestea, se înțeleg, se cuvântă și se exprimă.

Crucea aduce în noi o descătușare a puterii naturale în așa fel încât totul devine posibil, totul capătă sens și valoare, nimic nu  este de lepădat, iar viața devine un Praznic continuu. Este adevărat, dinafară aproape totul ni se împotrivește, chiar cei de aproape ai noștri, departe vor sta (Psalmul 37, 11) pentru că întreg contextul lumii nu se legitimează prin cruce decât formalist și viclean. Duhul lumii, atunci când nu respinge Crucea fățiș se folosește de ea doar ca să ne facă robi ai plăcerilor de tot felul, revendicate prin cruce. Acest perfid duh demonic, manipulator al oamenilor care vor a trăi după „placul/gura lumii”, se împotrivește violent față de toți cei care-și asumă onest Duhul autentic al Crucii. Este un conflict asumat de toți cei răstigniți pentru lume (Galateni 6, 14), „un conflict” în care nu-i nevoie să lupți cu nimeni. Este de ajuns să nu cobori de pe Cruce, din Adevărul și Puterea ei, de care se vor lovi ca de o piatră ascuțită toți dușmanii ei.

Puterea Crucii în noi este Puterea Adevărului trăit cu Iubire și puterea Iubirii trăite ca Adevăr de căpătâi pe care porțile iadului nu o vor putea birui (Matei 16, 18). Dar această stare este un privilegiu al celor care îndrăznesc, a celor curajoși să încerce, a celor care au încredere în Hristos cel răstignit și-L urmează cu orice risc, fără interese și avantaje de conjunctură, fără ascunzișuri și disimulări înșelătoare, fără viclenii ascunse... Între ei și Hristos nu mai este nicio graniță pentru că nu mai stau în fața Crucii, ci stau împreună îmbrățișați definitiv pe ea, plini de bucuria Învierii ce-i străbate deopotrivă pe Dumnezeu și pe om.

Ei sunt singurii ortodocși pe care, întâlnindu-i, e un mare privilegiu!