S-a mai aprins o candelă în candelabrul veșniciei, în dimineața zilei Sfinților străbuni Ermil și Stratonic, prin plecarea dintre noi a părintelui profesor academician Mircea Păcurariu de la Sibiu. Personalitatea unui Dascăl cu „D” mare asemenea părintelui profesor Mircea Păcurariu nu se poate zugrăvi în cuvinte, fie ele și sincere, omagiale sau de aducere aminte. În astfel de momente, la marea trecere, simțim durere și împuținare, deoarece cineva din lumea valorilor reale, comunitare și importante, se rupe și din noi înșine, nu numai din zona socio-umană sau comunitară. Din fericire, pentru că suntem creștini și încercăm, după puteri, să înțelegem și să acceptăm moartea nu ca un sfârșit, ci mai ales ca o mutare într-o altă dimensiune, tot a vieții, de la cea trecătoare la cea veșnică, ne reculegem și cerem, în neputința noastră, putere de la Mântuitorul Care ne învață și ne dăruiește asigurarea, prin credința în Înviere, că „cel ce crede în Mine, viu va fi de va și muri” (Ioan 11, 26).

Pe o astfel de mărturie așezăm și chipul, persoana și lucrarea părintelui Mircea Păcurariu, la momentul primirii neașteptatei vești a adormirii sale. Născut în părțile Hunedoarei, într-o familie preoțească, a urmat vocației moștenite în școli înalte, până la doctoratul în teologie. De tânăr, a iubit, a cultivat și desăvârșit chemarea didactică în domeniul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, în cea mai aprigă etapă a negării ideologice a rolului istoriei și a vieții bisericești în istoria neamului. A răspuns mai întâi invitației fostului său profesor, Mitropolitul Iustin Moisescu, viitorul Patriarh, devenind o perioadă profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea ­Neamț, unde, ca ardelean, a avut prilejul de a aprofunda cercetarea istoriei bisericești, în latura ei duhovnicească din biblioteca lavrei românești a Moldovei. La momentul vacantării Catedrei de istorie a Bisericii noastre din vestita facultate șaguniană de la Sibiu, a revenit acasă, urcând treptele didactice până la demnitatea de profesor. Așa l-a cunoscut o lume întreagă pe profesorul de reală și competentă vocație și așa va rămâne!

Părintele profesor Mircea Păcurariu a cultivat, deodată cu cercetarea continuă a trecutului Bisericii noastre, cultul pentru viața de sfințenie a slujitorilor în mijlocul unui popor evlavios și contribuția esențială, culturală, socială și patriotică a preoțimii, a monahilor și-a oamenilor devotați unității de credință și de neam. În lumina acestei mărturisiri documentare a oferit Bisericii și neamului o operă de mare valoare înscrisă încă din viața sa în cartea de căpătâi a vieții românești, ceea ce a condus la recunoașterea acestei contribuții de către Academia Română, care, cu cinste, l-a chemat în ceata dascălilor nemuritori.

Dar pe lângă latura specifică a cercetării și a activității didactice și de investigare științifică, părintele Păcurariu și-a onorat și numele de familie, în familia Bisericii, ca păstor sufletesc. Fidel mentorului din tinerețe al sibienilor, profesorul și Mitropolitul Nicolae Bălan, a împletit în funia vieții cele două îndeletniciri: catedra și Altarul. N-a fost preot de parohie. A fost însă preot profesor complet. N-a sacrificat slujirea liturgică de dragul celei didactice și nici pe cea didactică pentru cea preoțească. Le-a unit, cum sunt ele în realitate. Răbdarea și hărnicia didactică și de cercetare s-au hrănit continuu din „Pâinea cea cerească” și din „Paharul vieții” la Catedrala Mitropolitană. Stă mărturie un volum valoros de predici publicate în Editura Sfintei Patriarhii.

O altă latură, ce nu trebuie neglijată, este disponibilitatea totală a profesorului la chemările Patriarhiei Române, deoarece o mulțime de lucrări, pentru binele Bisericii, au temei istoric, iar cel ce a oferit, la solicitare, argumente concludente pentru hotărâri valabile și utile este și rămâne istoricul și academicianul Mircea Păcurariu. De o deosebită prețuire s-a bucurat din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care, pe lângă multe încredințări din domeniul său de cercetare istorică, i-a oferit și răspunderea de-a coordona comitetul de întocmire a lucrării de excepție în Biserica noastră: „Enciclopedia Ortodoxiei Românești”.

Slujitor, dascăl și savant cu statură sobră, demnă și binevoitoare, permanent deschis la valorificarea tezaurului vieții noastre istorice bisericești, harnic și stăruitor cercetător benedictin, până a închis ochii, părintele profesor Mircea Păcurariu a îmbrățișat în inima sa mărinimoasă și a așezat în scris, în cronica nemuririi, viața religioasă a românilor din țară și din afara hotarelor ei cu conștiința datoriei împlinite, dar și cu dorul testamentar de a nu fi încetată această pasiune de către ucenici din toată Biserica noastră.

Astfel, noi, atât cei care am avut șansa de a-l fi cunoscut, de a-i fi fost apropiați ori de a fi lucrat împreună, ierarhi, cadre didactice, preoți, monahi ori mireni, cât și cei care-l vor cunoaște de acum din valoroasa sa operă bisericească, didactică și academică, ne rugăm pentru odihna sufletului său și transmitem celor îndoliați din familie creștinești încurajări, căci „ori de trăim, ori de murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8).

Veșnica lui pomenire!

Sursa: ziarullumina.ro