Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Pilda Vameşului şi a Fariseului, consemnată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca (18, 10-14), este răspunsul Mântuitorului dat unora „care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (Luca 18, 9).

În Sfânta Scriptură, pe lângă farisei şi vameşi, sunt pomenite şi alte grupări religioase: saducheii, cărturarii, zeloţii, esenienii, fiecare cu istoria sa. Fariseii erau credincioşii nelipsiţi de la Templu; saducheii erau aristocraţii, sacerdoţii timpului; cărturarii erau înţelepţii poporului; zeloţii constituiau o grupare de politicieni credincioşi, care lupta pentru dezrobirea poporului de sub romani; esenienii erau un fel de călugări ai timpului. Iar vameşii erau perceptori, slugile romanilor, care strângeau taxele imperiale impuse prin lege.

Revenind, cei doi despre care vorbeşte pilda, vameşul şi fariseul, s-au urcat la Templu ca să se roage. Era timpul rugăciunii. Nu se spune dacă era vorba de rugăciunea de dimineaţă (9 a.m.) sau de seară (3 p.m.).

Templul era aşezat pe una dintre colinele Ierusalimului. Aşa că, pentru a se ajunge la Templu, trebuiau urcate cincisprezece trepte. Ritualul cerea ca iudeii să se oprească pe fiecare treaptă, pentru a rosti câte un psalm. Erau cincisprezece psalmi (119-133), de unde şi numele de „Psalmii treptelor ”.

Rugăciunea fariseului, deşi în prima parte dă impresia unei rugăciuni de mulţumire adusă lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc” (Luca 18, 11), se transformă pe parcurs într-o rugăciune de elogiere a propriilor virtuţi, expunându-I lui Dumnezeu spre informare – ca şi cum Dumnezeu nu ar fi ştiut – că „nu este răpitor, nedrept, adulter sau ca şi acest vameş” (v. 11) aflat la rugăciune în preajma lui, pe care îl considera a fi un păcătos.

În plus, pentru păcatele poporului – dar nu şi pentru ale lui, cu toate că era iudeu – postea de două ori pe săptămână, lunea şi joia, deşi Legea prescria pentru aceasta un singur post anual – cel din Ziua Ispăşirii, şi plătea zeciuiala cuvenită din tot ce cumpăra (v. 12), însă nu şi din grâul, vinul şi untdelemnul obţinute din noua recoltă, din care ar fi trebuit să dea zeciuială producătorului.

Rugăciunea trufaşă a fariseului surprinsă în Luca 18, 11-12 păstrează linia rugăciunilor talmudice. Trufia se omologhează cu mândria.

Spre exemplificare, voi reda textul unei astfel de rugăciuni: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai dat partea mea la un loc cu cei ce stau în scaunul învăţăturii şi nu cu cei ce stau în colţurile uliţelor; căci eu mă duc cu ei devreme la muncă şi ei tot devreme sunt la muncă; eu mă zoresc să lucrez asupra cuvintelor Torei, iar ei se zoresc să lucreze la lucruri de o clipă. Eu mă ostenesc, se ostenesc şi ei; eu mă ostenesc şi prin aceasta câştig, pe când ei se ostenesc fără nici un câştig. Eu alerg şi aleargă şi ei; eu alerg spre viaţa veacului ce va să fie, iar ei aleargă spre prăpastia nimicirii.”

Din păcate, o astfel de rugăciune nu te apropie de Dumnezeu, ci te înstrăinează, te izolează de Dumnezeu; este o rugăciune care te închide în propriul egoism. Este rugăciunea omului trufaş, semeţ, mândru, care nu caută cu prioritate ceea ce foloseşte sau ajută sufletul, ci, dimpotrivă, îl strică. O astfel de rugăciune nu atrage ajutorul lui Dumnezeu, ci îl respinge. Trufia, spun Sfinţii Părinţi, împrăştie tot binele.

De remarcat este faptul că, pe măsură ce fariseul îşi enumera virtuţile, expunându-I-le lui Dumnezeu într-o manieră arogantă şi, astfel, sporindu-şi trufia şi aşa fără măsură, nu numai că nu-L sensibiliza pe Dumnezeu, ci el însuşi se înstrăina de dorinţa sa de mântuire, izolându-se de chiar propriile reuşite. Faptele lui virtuoase îi deveneau exterioare, ostile şi chiar acuzatoare, deopotrivă, în relaţie cu Dumnezeu.

Cât priveşte rugăciunea cu bună-umilinţă a vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (v. 13), însoţită de lovirea pieptului, ca sediu al păcatului, înjugând plângerea cu umilinţa, se arată a fi diametral opusă încrederii fariseului în dreptatea sa; totodată, aceasta arată dorinţa manifestă de îndreptare a vieţii şi de mântuire a unui om cu conştiinţa zdrobită de păcat. Unei atari dorinţe, Dumnezeu i-a acordat bunăvoinţa Sa; i-a răspuns pozitiv şi, graţie acestui răspuns primit de la Dumnezeu, vameşul „s-a coborât mai îndreptat la casa sa” (v. 14).

Astfel, rugăciunea de psalm a vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” ne apare în total contrast cu rugăciunea de autoelogiere a fariseului, faţă de care Dumnezeu s-a arătat reticent (v. 14). „Trufia s-a arătat pricinuitoare de sărăcie pentru bogăţia virtuţilor, iar smerenia, din sărăcia desăvârşită s-a arătat îndestulătoarea îndreptării”, spune troparul Cântării a 4-a din Canonul Utreniei acestei duminici.

Sfântul Grigorie al Nyssei apreciază că „mândria este un fel de urcuş «în jos», pe când smerenia, născută din credinţă, este o «coborâre în sus»”.

Dumnezeu nu are nevoie de CV-ul nimănui. Fiind Dumnezu, ne cunoaşte biografia în întregimea ei. Din păcate, comportamentul fariseului, prin modul său de abordare a lui Dumnezeu, în loc să-l fi înălţat, l-a pogorât, pe când vameşul, prin zdrobirea şi lovirea inimii, a obţinut gratitudinea lui Dumnezeu, iertarea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu. În actul liturgic, gesturile sunt de o importanţă covârşitoare. Dumnezeu, în relaţie cu vameşul şi, prin el, cu toţi oamenii asemenea lui, nu Se dezminte. Duhul umilit, inima infrântă şi smerită a vameşului nu au fost urgisite, ci recompensate. Fariseul însă, înălţându-se peste măsură, a căzut în lanţurile slavei deşarte.

Sfântul Grigorie Sinaitul scrie că „smerenia este har şi dar de sus” (Filocalia, VII, p. 134).

Atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei doi este o prefigurare a ceea ce va fi la Judecata de Apoi. Atunci, Dumnezeu îl va înălţa pe cel smerit şi-l va smeri pe cel mândru. Acolo va avea loc o inversare eshatologică a condiţiilor existente.

Vameşul este modelul ideal al felului în care putem înainta atât în cunoaşterea de sine, cât şi în cunoaşterea lui Dumnezeu; în opoziţie, fariseul este un model păgubos de a fi. Un om asemenea fariseului nu ar putea să descopere treptele care duc la Dumnezeu fără o prealabilă pocăinţă, fără o despătimire, fără ca mai întâi să întoarcă păgubiţilor fraudulosul câştig.

Schimbarea atitudinii lui Dumnezeu în relaţie cu vameşul aflat în disperarea izolării, ca răspuns al societăţii la comportamentul său, s-a produs graţie smereniei acestuia. De aici reiese că îndurarea lui Dumnezeu faţă de inima înfrântă şi smerită este fără de margini.

Smerenia – împărăteasă a tuturor virtuţilor – este remediul omului căzut. Mesajul parabolei poate fi sintetizat astfel: „Dacă mândria l-a coborât pe om din cer, smerenia l-a înălţat!” Da, vameşul a avut o smerenie ce i-a înlesnit înălţarea; deschiderea uşii Împărăţiei lui Dumnezeu.

Fie ca loghionul parabolei: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14) să devină argumentul înălţării fiecăruia dintre noi!

Sursa: arhiepiscopiasucevei.ro